acum 13 ani

Adoptia unui catel abandonat – o mangaiere pentru doua suflete

In urmatoarele randuri as dori sa va impartasesc o experienta recenta a mea, o experienta care m-a marcat, m-a sensibilizat si impartind-o cu voi, sper sa mai inmoaie cateva inimi dornice de a-si lua responsabilitatea adoptarii unui catel, sau a oricarui animal abandonat.
Sunt student in Cluj-Napoca, si locuiesc intr-o zona mai noua a orasului, in chirie. In urma cu o saptamana, un “individ”, pe care doresc sa ma abtin sa-l numesc om, a abandonat in spatele blocului meu 3 catelusi, in varsta, cred, de aproximativ 6-7 saptamani. Nu sunt de felul meu o persoana foarte sociabila, nici macar sensibila in relatia mea cu oamenii, pe care ii consider responsabili de actiunile lor si de consecintele pe care acestea le aduc. Sunt in schimb iubitor de animale, si acesti trei catelusi m-au impresionat in mod deosebit. Erau abia luati de langa mama lor, si aruncati intr-o lume cruda, avand alaturi niste coji de paine. I-am luat in brate si i-am dus in apartament, i-am hranit, i-am mangaiat si am incercat sa le ofer o compensatie pentru trauma ce o suferisera. Locuiesc impreuna cu prietena mea, si urmatoarele doua zile, am stat cu schimbul acasa pentru a-i supraveghea(apartamentul nefiind al nostru era complicat sa tinem animalele fara stirea proprietarului). Dupa doua zile, i-am urcat in masina si i-am dus la mine acasa, unde sunt si acum, alaturi de cei 2 husky si ceilalti 3 caini adoptati pe care ii aveam deja. Sunt ingrijiti, toata familia ii iubeste si ii rasfata. Va marturisesc, si sper sa nu fiu nedrept, ca simt fata de ei un atasament pe care niciodata nu il poti simti fata de un animal pe care il cumperi de la o canisa si platesti sute de euro pe el. Simti o dragoste deosebita, uitandu-te la ei si gandidu-te ca daca nu ai fi fost tu, soarta lor ar fi fost poate una mult mai nefasta.
Nu mi-a pasat si nu imi pasa, mi-e indiferenta reactia proprietarului apartamentului in care locuiesc sau a vecinilor, care au fost poate deranjati de zgomot sau joaca lor… Pot gasi oricand un alt loc in care sa locuiesc, chiar daca m-ar costa ceva bani. Dragostea din ochii lor, felul in care vin la mine si cu o privire imi spun cat imi sunt de recunoscatori, nu se compara cu nimic, si nu se poate cumpara, oricati bani ai avea. E o iubire sincera si recunostinta, pe care le-o voi intoarce in fiecare zi, pentru ca sunt fericit sa ii am in viata mea.
Nu doar oamenii au suflet…de fapt, daca stau sa ma gandesc, cati dintre noi mai au suflet? Poate sunt un caz rar, dar sunt de parere ca tot mai putini. Animalele insa, au suflet, au un suflet mare si bun, sunt mereu dornice de a-si arata afectiunea si sunt total dependente de noi. Haideti sa fim vrednici de dragostea si devotamentul pe care ni-l poarta!

4 comentarii

O poveste emotionanta,un suflet bun care printre randurile scrise isi exprima dezgustul total pentru unii dintre noi care nu se stie cand si de ce au incetat sa mai fie oameni.

O poveste unica pentru mine deoarece nu a fost cuvant,fraza sau rand unde sa nu ma regasesc.

Poate nu suntem chiar asa putini si poate cu putinul pe care-l putem face vom schimba ceva…pentru fiecare om pe care reusesc sa-l conving ca niciodata dragostea unui caine (o dragoste enorma si pura) nu o vei gasi in sufletul unui om,mai castig o batalie,mai castig un om ce va lupta pentru aceste suflete atat de oropsite de soarta si atat de nevinovate.

iti multumesc pentru randurile scrise si iti multumesc ca existi!

si eu multumesc ca existi;toata sanatatea din lume si mult noroc

Mdap…..nu as fi putut sa o spun mai bine… romanii sufera de brand…daca nu dai sute de euro pe ei..nu se asorteaza cu poseta..imi pare sincer rau ca avem ghinionul de a ne fi nascut intr-o tara ca Romania…ce e drept sunt putine tarile care respecta cu adevarat animalele insa ele exista si locuitorii acelor tari nu au posibilitatea sa pateasca asa ceva…
OAMENI mai sunt insa putini….

Povestea aceasta m-a emotionat pana la lacrimi.Imi aduce aminte de catelusul meu..