Anatomia ochiului

cainii pot suferi de inflamatii ale ochilor

Ochiul este un organ sensibil şi complex. Conţine mai multe părţi funcţionale care împreună fac ca vederea să fie posibilă. Deşi multe dintre părţi sunt aceleaşi la specii diferite, animalele şi-au dezvoltat anumite adaptări care se potrivesc cel mai bine nevoilor lor.

Anatomia ochiului

Globul ocular are trei învelişuri principale: tunica fibroasă, tunica vasculară şi tunica nervoasă. Denumirile prezintă indicii legate de structurile şi funcţiile lor de bază, dar o privire mai atentă asupra componentelor fiecărei membrane va face ca mecanismul vederii să fie înţeles mult mai uşor.

Tunica fibroasă este membrana aflată la exterior. Este o reţea opacă (nu transparentă) de colagen (proteină fibroasă) şi fibre elastice, numită “sclerotica” acoperă trei sferturi din partea posterioară a ochiului. Sclerotica este dură şi extensibilă într-o anumită măsură, ca un balon gros umplut cu componentele gelatinoase ale ochiului. Cealaltă parte a tunicii fibroase, sfertul anterior (partea frontală) a ochiului, este o structură limpede numită „cornee”. Este formată din straturi foarte subţiri de celule aşezate într-un mod unic care face corneea să fie transparentă. O cornee sănătoasă permite luminii să pătrundă în interiorul globului ocular.

Tunica vasculară: tunica vasculară, aşa cum arata şi numele, reprezintă o reţea de vase nervoase care alimentează ţesuturile ochiului cu oxigen şi substanţe nutrivitive. Această reţea se afla  sub sclerotică şi se mai numeşte şi „coroidă”. Anterior coroidei se află o structură circulară numită „corpul ciliar”. Corpul ciliar este inzestrat cu  muşchi care acţionează asupra ligamentelor suspensoare numite „zonule” care fixează cristalinul în poziţia corectă. Ligamentele pot fi încordate sau relaxate în funcţie de acţiunea muşchilor ciliari. Tensiunea pe ligamente schimbă forma cristalinului în funcţie de distanţa la care se afla obiectul privit. Acest proces se numeşte „acomodare (vizuală)” şi va fi discutat mai amănunţit în secţiunea următoare. Irisul reprezintă porţiunea colorată a ochiului. Poziţionat în faţa corpului ciliar, reprezintă partea anterioara a tunicii vasculare, şi împarte partea frontală a ochiului în două camere – camera anterioară şi camera posterioară. Deschizătura din centrul irisului se numeşte „pupila” şi este ceea ce arată ca centrul negru al ochiului. Irisul dilată sau contractă pupila pentru a regla cantitatea de lumină care pătrunde în ochi. La lumină puternică pupila va fi mică, dar la lumină slabă pupila se va mări pentru a lăsa să pătrundă cât mai multă lumină.
Your browser may not support display of this image.

Tunica nervoasă: Tunica nervoasă reprezintă un strat de celule fotoreceptoare care formează „retina”. Aceste celule au abilitatea de a transforma lumina în semnale electrochimice care sunt transmise către sistemul nervos. Există şi un orificiu aproximativ circular pe unde ies nervul optic şi vasele de sânge, numit „discul optic”. Deseori discul optic este numit „pata oarba” deoarece acesta nu conţine celule fotoroceptoare, aşadar nicio imagine nu poate fi percepută in zona aceea. Există două tipuri de celule fotoreceptoare care îndeplinesc funcţii diferite şi sunt denumite în funcţie de forma celulei. Acestea sunt celulele in forma de bastonaş şi celulele  in forma de con. Bastonaşele sunt foarte sensibile la lumină, prin urmare ele predomină la speciile nocturne. Conurile au nevoie de lumină puternică şi au rol în formarea imaginilor detaliate şi perceperea culorii. Mamiferele domestice au în general mai multe  bastonaşe  şi sunt incapabile să distingă bine culorile. Totuşi, anumite reptile şi cele mai multe păsări pot distinge culorile, deoarece retina lor contine un numar mare de conuri. În spatele retinei în poziţie centrală se află o adâncitură. Aceasta se numeşte „fovea centralis” şi este mult mai accentuară la animalele mai mari. În jurul foveei se află un cerc puţin mai proieminent de celule numite „macula lutea”. Deoarece cea mai mare parte din lumină ajunge în această zonă, aglomerarea de celule fotoreceptoare la acest nivel creşte considerabil. Portiunea anterioară a retinei este non-vizuală şi nu conţine celule fotoreceptoare, deoarece lumina nu vine în contact cu acea suprafaţă. O linie numită „ora serrata” marchează diviziunea dintre retina vizuală şi cea non-vizuală. Această denumire i-a fost dată deoarece linia pare crestată sau zimţată la oameni. Totuşi, la animalele domestice, această împărţire nu este striata, şi este denumită uneori şi „ora ciliaris retinae”. Totusi, termenul „ora serrata” mai este încă folosit pentru a descrieaceasta  structura atat la animale, cât şi la oameni.

Mecanismul vederii

Partea ochiului responsabilă  de formarea unei imagini cat mai clare este cristalinul. Aceasta structura  nu face parte din membranele globului ocular, ci este asociata cu componentelor tunicii vasculare. Ligamentele suspensoare ale corpului ciliar îl fixează în spatele irisului. Este o structură fină, transparentă şi sferică, iar forma sa convexă face ca imaginile să fie focalizate pe retină. Când muşchii ciliari sunt relaxaţi, ligamentele sunt încordate, iar cristalinul se lungeşte. Aceasta permite animalului să vadă obiecte la mare distanţă. Contractarea muşchilor ciliari slăbeşte ligamentele, făcând astfel cristalinul mai bombat, iar animalul poate focaliza lumina reflectata de obiete aflate în apropiere. Procesul de schimbare a formei cristalinului pentru a vedea obiectele pe măsură ce acestea se apropie se numeşte „acomodare”. În cazul în care cristalinul nu ar avea capacitatea de a se acomoda, animalul nu ar putea să vadă decât lucrurile care se află doar la o anumită distanţă. Prin urmare, acomodarea este o funcţie a cristalinului foarte importantă şi utilă. Ochii omului au un grad foarte mare de acomodare, câinii şi pisicile mai mic, iar vitele aproape că nici nu dispun de această funcţie. Mai mult, cristalinul împarte ochiul în două compartimente diferite. Zona din spatele cristalinului este umplută cu un fluid gelatinos numit „umoarea vitroasă”. Porţiunea anterioară, care este la rândul ei împărţită în camera anterioară şi cea posterioara, reprezintă întregul spaţiu aflat în faţa cristalinului. Este umplut cu un fluid cu consistenţa apei numit „umoarea apoasă”. Aceste medii ajută la focalizarea luminii în spatele retinei, dar ce e mai important, acestea fac să circule substanţele nutritive şi îndepărtează reziduurile din ţesuturi fără să intre în contact cu vasele de sânge. Presiunea umoarei vitroase este cea care menţine forma globului ocular.

Când lumina pătrunde în ochi, mai întâi trece prin cornee. Forma ei sferică focalizează lumina spre pupila către cristalin. Cristalinul şi umoarea apoasă focalizează si directioneaza apoi razele luminoase  care intersecteaza într-un anumit punct pe retină. Această intersectare face ca imaginea ajunsa pe retină să fie versiunea răsturnată (cu susul în jos) a imaginii care este văzută în realitate. Semnalul electric produs de catre celulele fororeceptoare este trimis prin nervul optic catre cortexul vizual al creierului unde imaginea este prelucrata şi percepută în poziţia sa reală (corespunzătoare). În cazul în care corneea sau cristalinul sunt deformate sau deteriorate, imainea va fi focalizată în faţa sau în spatele retinei, iar vederea va fi înceţoşată.

Toate animalele au vederea binoculară, însemnând că imaginile sunt receptionate de catre fiecare ochi separat, dar creierul combină semnalele de la ambii ochi într-o singură imagine. Vederea binoculară compensează lipsa imaginii in „punctul orb” cauzat de discul optic. Suprapunerea câmpurilor vizuale umple golurile. Celălalt beneficiu al viziunii binoculare este percepţia în adâncime. Dacă un singur ochi este funcţional, este dificil de aproximat distanţele dintre obiecte şi de aceea devine dificil pentru un animal să vâneze prăzi aflate în mişcare sau să facă cele mai multe dintre activităţi.

Adaptări

Pentru că vederea este un simţ vital atunci când animalul vânează sau când este vânat, ochii acestora s-au adaptat pentru a se potrivi cel mai bine activitatilor specifice pentru modul  lor de viata. De exemplu, animalele nocturne au pupile foarte dilatate pentru a lăsa să pătrundă cât mai multă lumină şi vor avea, în mod proporţional, şi corneea mai mare. Animalele care vânează şi prăzile lor prezinta diferenţe privind câmpurile lor vizuale. Prădătorii au ochi mari, orientaţi în faţă, campul vizual fiind mai ingust, dar care le permit să vadă in detaliu  în jos şi înainte. Desi aceste animale nu pot vizualiza concomitent obiecte aflate in partile laterale ale mediului ce ii inconjoara aceasta adaptare  le permite sa localizeze foarte exact prada, prin urmare acest câmp vizual este cel mai potrivit pentru stilul lor de viaţă. Pe de altă parte, animalele care sunt de obicei vânate,  prăzile, au în general ochii situaţi în părţile laterale şi spre creştet. Această poziţionare le permite o largire a campului vizual si o excelentă vedere periferică şi orientată în sus. Deoarece aceste animale pot fi atacate  de sus, din spate sau din lateral, este avantajos pentru ele să aibă acest câmp vizual larg cu ajutorul caruia pot identifica un pericol venit din orice directie ,  chiar dacă acest pericol nu poate fi vizualizat chiar in cel mai mic detaliu.

Structuri auxiliare

Pe langa globul ocular-formatiune responsabila de realizarea functiei vizuale, ochiul este prevazut cu numeroase structuri auxiliare prezente pentru asigurarea  protecţiei şi a curatirii globului oculari. Aceste structuri includ pleoapele, genele, glandele lacrimare (glandele care produc lacrimi) şi pleoapa a treia. Multe dintre animale au trei pleoape: pleoapa de sus, pleoapa de jos şi membrana care clipeşte (a treia pleoapă). Cele trei pleoape şi conjunctiva umezesc, hrănesc şi protejează globul ocular. Conjunctiva este membrana subţire care căptuşeşte interiorul pleoapei superioare şi al celei inferioare precum şi câteva zone externe ale globului ocular. Pleoapa a treia oferă protecţie suplimentară ochiului. Gene mari sunt ataşate pleoapei superioare la cele mai multe animale şi împiedică particulele de praf să intre în ochi. Pleoapele au acelaşi rol, dar mai produc şi reflexul de a clipi pentru a împrăştia lacrimile şi alte substante cu efect lubrifiant pe suprafaţa corneei, curăţând-o în plus şi de praf şi acumulările microscopice. Lacrimile sunt produse de glandele lacrimare şi conţin şi lizozim, o enzimă cu efect antibacterian. Lacrimile ies din ochi şi structurile sale auxiliare printr-un mic canal sau deschizătură prezentă la colţul interior al ochiului numită canalul lacrimar.

Curiozităţi

* Oamenii, primatele, insectele, peştii, unele reptile şi cele mai multe păsări pot distinge culorile bine.
* Ochii animalelor albinotice par roz sau roşii deoare irisul lor este nepigmentat iar lumina face să se vadă vasele de sânge din spatele ochiului.
* Un animal poate avea irişii de două culori diferite. Această condiţie se numeşte heterocromie.
* Cataracta este o stare în care componentele cristalinului cedează şi acesta devine opac.
* Cele mai multe animale au un ţesut reflector în coroidă cu rol de a directiona mai eficient lumina spre retina pe timp de noapte numit „tapetum lucidum”. Acesta face ca  ochii lor să strălucească în întuneric.

Pentru mai multe informatii detaliate despre caini, acomodare, afectiuni ale ochilor, anatomia cainelui, Camera anterioară, cataracta, conjunctiva, cornee, creier, Cristalin, dilata, fibre, lacrimare, ligamente, lubrifiant, nervul optic, ochi inflamati, ochii cainelui, ochiul cainelui, prada, pupila, pupile, reptile, sistemul nervos, specii, ulei si voluntariat pentru protectia animalelor oriunde in tara aboneaza-te gratuit la newsletterul saptamanal AdoptiiCaini.ro