5 Feb 2010

Aveti curajul sa adoptati, sa simtiti ce am simtit si mai simt eu acum!

Iubesc toata specia canina, dar poate ca moartea primei mele cateluse m-a apropiat in mod special de o anumita rasa pe care nu o voi numi aici. Astfel incat treptat am inceput sa ma apropii de toti cei care au avut probleme, de toti cei care m-au ajutat sa imi depasesc problema mea, si chiar mai mult… Imi pasa daca le curg ochii, imi pasa daca sunt bolnavi genetic, imi pasa daca traiesc, imi pasa cum mor….

Intr-o zi, dupa mai multe plasari din aceasta rasa a unor catei de la unii stapani care i-au abandonat , spre alti stapani, s-a oprit la mine un baietel.Stapanii lui, m-au sunat si mi-au spus sa il iau sa fac ce vreau cu el ca ei pleaca in Spania. Era o minciuna vadita, erau oameni educati care nu ar fi stiut sa mute o carpeta nici daca ar fi vrut in Spania…Era cel mai agresiv caine din acea rasa care mi-a fost dat sa il cunosc. Mare, plangacios si rau.L-am urcat in tren pentru o distanta de 300 km si l-am adus acasa. Probleme, amenzi…au fost de toate. Dar mai ales imi era frica de un caine pe care trebuia sa il controlez. A ajuns la mine, m-am bucurat de el o saptamana numai eu, apoi m-am apucat sa ii caut stapani. Toata lumea doreste sa adopte dar din nefericire doar pui. La 7 luni el era prea mare pentru ei…Am incercat sa ii incant. El trebuia sa stea in casa peste iarna, vremea rea se apropia, eu deja mai aveam alti doi caini de talie medie intr-un apartament cu 2 camere….L-am dus la parinti…Pe masura ce timpul trecea ii cautam adoptori mai aproape de mine …sa il mai vad, sa pot controla, sa stiu de el. Un catel chinuit. Nu foarte frumos pentru rasa dar avea ceva special in el:un suflet mare , un suflet care ii tremura de cate ori intra cineva pe poarta sa il vada.

Am triat, am triat si am triat. Nu am gasit pe nimeni atat de demn de increderea mea cum au fost parintii mei. Greu, dar l-au accptat in casa. Pentru inceput intr-un hol dar care era incalzit. Nu ii place in casa dar toate sunt spre binele sanatatii lui.

Nu stiu de ce, dar simt ca este cainele care m-a iubit si ma iubeste cel mai mut pe lumea asta. Care a simtit fiecare lacrima a mea de cate ori venea cineva sa il vada sa il ia…Mi-am dat seama ca va fi greu, cheltuitor, dar ca nu voi fi in stare sa il dau. Nu a mai plecat de la noi.
Mi-au schimbat viata aceste animale. Mi-au creat un altfel de fus orar al vietii si al scurgerii ei. Nimic nu se compara cu privirea unui caine care te adora, un caine care si-a creat un singur scop in viata: sa fie impreuna cu tine cat mai des.

Din nefericire multa lume isi iau caini ca fiind niste copii de suflet. Apoi apare un copil iar acel copil de suflet se transforma sec in „animale de companie” care nu au decat rolul de a ii incurca cu par lasat in casa….si ii abandoneaza. Acesti caini poate si-au trait doua treimi din viata si le-a mai ramas doar o parte infima, o parte in care devin inutili, o parte care inseamna batranetea lor. Batranetile trebuiesc a fi linistite nu? Noi cel putin asa ne dorm pentru noi. Si atunci avem nevoie de OAMENI.Oameni care sa ne inteleaga modul nostru de a iubi aceste suflete si de a scoate si ei din suflete dragostea de care sunt capabili si sa ii adopte pe cei parasiti deja odata, si care vor iubi inmiit fata de cat le-a oferit fostlor lor stapani.

Nu am crezut niciodata cata recunostiinta prn dragoste iti poate oferi un caine, pana nu l-am cunoscut pe el, desi am facut relativ 5 plasamente inainte…

Aveti curajul sa adoptati, sa simtiti ce am simtit si mai simt eu acum!



Publicat de: Doina

Esti ecologist, eco-friendly sau fan Captain Planet? Atunci urmareste recomandarile EcoMagazin pe Facebook sau aboneaza-te la newsletter. EcoMagazin.ro promoveaza activ practicile ecologice si campaniile societatii civile inca din 2007.