acum 14 ani

Am ajuns sa ne fie groaza sa mai mergem dupa cumparaturi sau sa rezolvam alte probleme, stim ca sunt peste tot animale abandonate si intotdeauna avem la noi hrana ca macar in ziua cand ii intalnim sa stim ca nu sufera de foame, dar ziua de duminica a fost parca mai intunecata decat oricare zi, poate si pentru ca afara era urat, intunecat, iar ploaia nu se mai oprea decat pentru a-si aduna forte noi sa inceapa si mai puternic. Am pornit la Arad sa facem cumparaturi, dar deja pe centura unde ne-am oprit la bariera au inceput strangerile de inima, durerea neputintei de a ajuta mai multe animale abandonate care stateau disperate pe marginea soselei si cerseau mancare de la soferii care asteptau trecerea trenului si deschiderea barierei. Erau cel putin 30 de masini dar tot atat de multe suflete reci si fara pic de compasiune ba mai mult cu cometarii ironice la adresa noastra care ne chinuiam sa hranim cat mai multi caini si sa-i scoatem din raza periculoasa a masinilor care ii puteau accidenta. Am pornit din nou la drum cu o durere in suflet care ne-a stricat si mai mult ziua si am ajuns la Carrefour, acolo unde in parcare, ca de obicei, ne uitam pe sub masini sa vedem daca nu exista vreun animal caruia sa-i dam mancare si culmea, de data asta nu era nici unul si am respirat usurati dar nu pentru mult timp. Am intrat in holul complexului si prin sticla vedem o imagine care ne-a sfasiat sufletul, un trup mic ghemuit care dormea asa de adanc ca nu il deranja nimic in jurul lui. Am scos telefonul si i-am facut cateva poze si am intrat pentru cumparaturi dar gandul ne era la acel ghem mic negru de afara, asa ca nu am stat foarte mult, cand am ajuns inapoi in acel hol si m-am uitat, am ramas surprinsa sa vad locul gol si ne-am indreptat spre iesire dar stupoare… Beauty, catelusul, ne astepta la iesire, a venit la noi dand din codita ca si cum ne cunoastea de-o viata. Nu am sa inteleg niciodata cum din marea multime de oameni care ieseau si intrau el ne-a ales pe noi insa era imposibil sa pleci fara el, se tinea de piciorul meu ca un lipici, avea rani pe corp iar in alte locuri nu mai avea blana, o ureche despicata efectiv in doua iar de pureci si alti paraziti nu mai am cuvinte ca i-am simtit si eu pe pielea mea. Asa am ajuns acasa cu Beauty, catelusul negru dar cu sufletul alb, imaculat, care nu stia ca in jurul lui, acolo unde dormea asa linistit, erau numai oameni cu suflet negru.
http://www.apam.ro/?x=noutati&id_nou=507

2 comentarii

Felicitari!

Deci l-ai adoptat? Si il pastrezi? Daca da ma bucur tare mult…ai un suflet mare. Stiu ce inseamna sa adopti un catelus….si stiu recunostinta pe care ti-o arata in fiecare clipa…Micu al meu, catel adoptat in urma cu un an si jumatate, ma soarbe din priviri, nu ar face nimic sa ma supere si asa micutz cum e el daca simte vreun pericol sare sa ma apere…ceea ce nu as putea spune despre vreo fiinta care vrea sa se numeasca OM..Nuuuuuuu…omul niciodata nu ti-ar intinde o mana de ajutor. Nuuuuu…omul nu ar avea niciodata atata recunostinta…Asa ca…pot spune cu mana pe suflet: cu cat cunosc mai bine anumiti oameni…cu atat imi dau seama ca prefer animalele.