Ne face placere, mie si sotului meu, sa povestim oricui cum a aparut in viata nostra Mura. Pentru ca acum nu ne mai imaginam cum ar fi sa n-o avem pe cea care a devenit intre timp “iubita lui mama”, “codarlitza”, “catzuca” etc. Am plictisit cu povestea ei nu numai prietenii si familia, ci cam pe toti cei care ne-au calcat pragul: instalatori, baiatul de la Internet, cititorul de contoare de la Apanova, postasul etc.
Dar noi nu ne plictisim sa o spunem, pentru ca, intr-un fel, suntem speriati ca am fi putut sa o ratam si ne bucuram de fiecare data cand povestim ca am luat decizia corecta cand ne-am hotarat sa o adoptam pe Mura.

Intr-o seara friguroasa de ianuarie (erau -11grade), pe cand ii conduceam pe cumnata mea si sotul ei veniti in vizita, am gasit sprijinit de poarta un catelandru de talie mare, cu alura de lup, de vreo 4 luni. Cumnata mea, – cea cu patrupedele!- a insistat sa o primesc in curte, pentru ca, mi-a spus ea, puiandrul de caine ratacea de ore bune pe strazi, il vazuse la venire pe o alta strada cautand un loc sa se aciuiasca. Am refuzat categoric sa primesc catelul in curte, stiind ca odata intrat n-o sa mai pot scapa de el. Si nu doream deloc sa am un caine. Tania – asa o cheama pe cumnata mea – a incercat sa il urce pe catel in taxiul cu care urmau sa plece, dar acesta s-a speriat si a fugit. In cele din urma Tania a plecat acasa, bombanindu-ma prin viu grai si telefoane ulterioare ca am un suflet rau, iar eu am intrat in casa, sperand ca javra micuta de la poarta se va intoarce la casa ei (de unde am presupus ca o stersese intr-o aventura pusteasca) sau ca stapanii ei o vor cauta si o vor lua acasa. Caci toti avem speranta, nu-i asa, si puterea de autoamagire ca lucrurile rele nu sunt chiar asa, si chiar daca sunt asa va veni cineva care va rezolva situatia. Lasitatea cu care ne protejam confortul personal isi gaseste adeseori astfel de subterfugii, nu-i asa?

Numai ca, fir-ar sa fie, erau, dupa cum ziceam, -11 grade, scrasnea zapada sub picioare, iar noaptea era de-abia la inceput…Gimini imi soptea de pe umarul drept ca macar sa-i dau ceva de mancare…OK, ceva de mancare nu-i bai, zice dracusorul de pe umarul celalalt, in fine, a ratacit atatea ore pe strazi, friptura de la Revelion inca mai zacea pe tava…nu-i bai deloc. Dar nu il iei in curte!
Asa ca m-am infofolit din nou si am plecat spre poarta cu o tavita de plstic cu resturi de friptura, dar si cu speranta ca animalutul sa fi plecat intre timp de acolo si sa nu mai fiu nevoita sa ma lupt cu Gimini. Atata doar ca animalutul, in loc sa plece, se incolacise langa gardul nostru, incercand sa doarma acolo. I-am lasat mancarea si am fugit in curte, de data asta hotarata sa ii pun si un carton pe care sa stea. Am revenit, cateva minute mai tarziu, cu o cutie de carton ramasa de la mutare, pe care am pus-o pe trotuar, pe locul ales de catel sa doarma. Nu imi mai amintesc cum si daca a intrat imediat in cutia de carton, dar stiu ca a doua zi de dimineata -o dimineata limpede, insorita si rece de ianuarie, am dat fuga, imediat ce m-am sculat, sa vad ce facea catelul, daca supravietuise noptii geroase. Era acolo, in cutia lui, dar zapada de sub cutie se topise sub caldura corpului sau si inghetase, lipind practic cartonul de asfalt.
A fost momentul decisiv in care am hotarat ca acel catel avea nevoie de o cusca, iar acea cusca va sta la noi in curte. Aveam in debara o multime de scanduri ramase de la amenajarea casei, aveam un plan, asa ca l-am trezit pe sotul meu cu memorabila fraza “trezeste-te, trebuie sa facem o cusca pentru caine!”
Intre timp cutia de carton a fost mutata in curte, cu tot cu catel, iar noi ne-am scarpinat in cap o vreme incercand sa ne imaginam CUM sa facem o cusca (habar nu aveam, va dati seama!), am discutat si ne-am ciondanit pe planuri din ce in ce mai sofisticate de locuinte canine, pana cand ne-am pus pe treaba si, pana la amiaza am produs primul adapost lemnos al catelului nostru. Nu stiam nici daca e caine sau catea, si multa vreme ne-am contrazis pe tema asta, pana cand, in martie, mama natura urmandu-si cursul a facut catelul sa intre in calduri si a trebuit sa admit ca avem o catelusa…pe care am numit-o, in urma unui brain-storming familial, Mura.
Intre timp Mura a crescut, a facut prostii – multa vreme m-am luptat cu ea sa nu mai fure papucii de la usa, dar, mai ales, sa nu mai reteze florile din gradina, mai ales trandafirii, pe care ii considera bete bune de ros…, dar treptat, treptat, a invatat regulile, s-a cumintit, a invatat sa mearga pe alei si pe gazon, dar sa respecte straturile de flori, sa isi faca nevoile in spatele casei, sa vina cand e chemata, sa mearga in lesa la plimbare, sa se joace si sa se bucure de viata noastra impreuna.
Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa iubesc atat de mult un caine, dar asta s-a intamplat. Mura a devenit un caine atat de bun, atat de vesel si de cuminte, atat de atasata este de noi incat relatia pe care o avem cu ea este cu totul speciala. E o bucurie sa o ai, sa o mangai, sa te joci cu ea. Cainele acesta de pripas ne-a adus multa veselie in familie, si multa dragoste neconditionata. Cea mai mare bucurie a ei e sa o mangai si sa te joci cu ea. Cea mai mare spaima a ei e ca ai putea sa ii inchizi poarta si sa o lasi pe strada din nou (se intampla uneori sa inchidem poarta din greseala in timp ce ea e pe strada si disperarea ei atunci e absolut impresionanta: sare instantaneu cu labele pe poarta si scheauna rugandu-se sa fie primita inapoi).
Bucuria pe care ne-o aduce azi Mura intrece, fara indoiala, gestul nostru de a-i oferi un adapost. Ne consideram norocosi sa o avem, sa faca parte din familie, sa fie acolo in fiecare zi. Nu e intotdeauna usor(nici cu oamenii nu e), dar merita. Castigul a fost, fara indoiala al nostru atunci cand am decis sa pastram catelul de pripas. Si catelul de pripas, devenit “iubita” si “catuca” si “frumoasa” si cate si mai cate, ne daruieste frumusete si bucurie in fiecare zi, ori de cate ori ne facem un pic de timp sa stam cu ea.

In dimineata de dupa inmormantarea tatalui meu am iesit in curte, cu toata tristetea si durerea pe care un astfel de eveniment ti le lasa in suflet. A venit sa ma aline, cine altcineva, decat Mura, iubita mea catelusa. La peste patru ani are inca mintea unui catelandru, asa ca nu am scapat de insistentele ei de a ma juca cu ea, de a o alinta …asa ca m-am trezit fara sa stiu cum razand cu nazdravana mea, care se juca cu daruirea totala a unui copilas.
Uneori cainii gasesc cai mai nimerite de a te alina decat o pot face oamenii. Iar cainii fericiti si iubitori gasesc cai de a-ti arata asta in fiecare zi.
Cred ca nimic nu poate intrece devotamentul unui caine pentru oamenii care il iubesc si pe care ii iubeste. Cine e sceptic, n-are decat sa incerce. Reteta e simpla si e aceeasi ca si pentru copii: dragoste si educatie.

Adresa de email :

Adresa de email :

Adresa de email :

Adresa de email :

Tot acum sunt tare cumintica, dar , promit ca voi deveni o nazdravana.

Tot ce-mi doresc este sa ma iei la tine, sa ai grija de mine acum, pentruca sunt tare, tare mititica, si-ti promit din nou ca atunci cand voi fi maricica, voi avea eu grija de tine. Sa stii ca ma tin de cuvant.

Ce zici ma iei la tine ?

e-mail :

Adresa de email:

E partenerul canin ideal, iubeste daca e iubita, respecta daca este respectata……

Mai stai pe ganduri?…..rau faci….daca nu te grabesti , vei regreta , o catelusa precum Ika nu gasesti tot timpul.

e-mail:
tel 0740 035 400

Adresa de email:

Ce zici ma iei la tine ?

e-mail :
tel 0740 035 400

Adresa de email: