acum 13 ani

Acum ceva timp eu si prietenul meu ne tot gandeam sa adoptam ori un caine (el), ori o pisica (eu). Si ma tot uitam pe site sa vad ce catelusi au mai aparut, ne certam pe care ne place mai mult si care e mai pusof! Si tot certandu-ne noi, timpul trecea. Am avut la un moment dat o ocazie de a lua o catelusa, dar cand am sunat am aflat ca defapt era din Giurgiu si vezi dom’le tre sa ne ducem noi cu masina sa o luam (masina pe care nu o avem). Boon…atunci m-am cam resemnat. Si cu toate astea ..in fiecare zi cand ne intorceam acasa..parca totul era pustiu, eram noi doi cuci in tot apartamentul..parca totusi lipsea ceva. Intr-o seara, prin septembrie 2010 ne intorceam noi acasa, intr-o zi de vineri, dupa ce sarbatorisem la un pub (ca de era sfarsit de saptamana si era si ziua cuiva). In cartierul nostru am vazut de la distanta alergand spre noi un pufuletz mic, cu urechi mari,cam tuciuriu si cu o ditai’ burtica. Tre sa precizez ca acest mic puf de blana era intre cativa vecini care ne-au povestit cum statea si el in scara lor si din cand in cand ii mai dadea cineva de mancare. Am aflat si ca un vecin cu “bune intentii” i-a dat in bot cu o teava metalica(ulterior am descoperit ca are maxilarul de jos deplasat) pentru ca a indraznit potaia sa se culce in scara. Cu toate acestea nu eram 100% convinsi ca vrem un jegojel ca el…asta pana cand a inceput sa il linga pe prietenul meu pe nas. Si asa hopa tropa ne-am apucat vineri seara sa-i facem baie , sa descoperim ca era plin de smoala pe bot si pe burta, ca nu prea are par…si alte minunatii.Am stat 3 luni de zile pana i-a trecut burtica mare (care aparent era asa de mare de la viermisori) si pana am putut sa-l scoatem la plimbare ca pe orice catel normal..pentru ca trebuia vaccinat urgent si nu trebuia lasat afara sa nu ia alti microbi la care nu avea anticorpi.
Acum are un nume: KIKI,o blana pufoasa, un temperament de tekel si a devenit nepotul preferat al parintilor nostri. Adevarul e ca a facut si prostii prin casa si a stricat destule (acum are o pasiune pentru coltul din lemn de la masa, scaun, usa) si aparent de la al ridica pe fotoliu a ajuns sa sara direct pe noi (are doar 8 kg..inca ma gandec daca e obez sau nu) dar unde ar mai fi amuzamentul daca nu te musca de nas sau daca nu fugi prin casa dupa el ca ti-a luat in gura :papuci, sosete, si tot ce prinde mai in neglije.

Cu toate acestea cand ajungem acasa…el e singurul care se bucura de mama focului ca suntem cu el, singurul care dimineata se urca pe pat si ne da trezirea si singurul care iti alunga orice urma de stres cand incearca sa-si prinda nenorocita aia de coada..
Cred ca el ne-a ales pe noi…inca stau si ma gandesc ca poate totul face parte dintr-un plan pe care noi inca nu-l intelegem ca oameni…dar pe care cainii il stiu prea bine.
Asta e povestea mea. ..nu e mare lucru in ea…dar pentru mine mogaldeata mea e cea mai frumoasa, cuminte, paroasa si iubitoare!

4 comentarii

super! va felicit pentru gestul vostru ! catelul e tare frumusel!

frumuselul.in cazul lor ei ne gasesc,nu noi.va felicit pentru curajul de al lua mai ales ca arata asa cum spuneti.jos palaria.

Foarte frumoasa povestea.Oamenii ca voi imi dau speranta ca in tara asta mai sunt oameni cumsecade care iubesc animalele.
Si Kiki e un scump! Sa va traiasca!

Superba poveste :)
Mi-au dat lacrimile cand am citit… Aveti un suflet de AUR! Pacat ca sunt prea putini oameni cu suflet atat de mare ca al vostru.Catelusul e foarte dulce :D