Am citit pe site-ul dumneavoastra despre actele considerate cruzime impotriva animalelor. Insa n-am gasit niciun cuvant despre pedepsirea incurajarii actelor de cruzime impotriva animalelor pe platforme publice on-line.

Pe scurt, o jurnalista, Ioana Chicet Macoveiciuc, posesoarea blogului printesaurbana.ro, a povestit pe blog, zilele trecute, cum, insarcinata fiind, s-a speriat cand a latrat-o un caine dintr-o curte. Pana aici, mi-e mila de ea. Ceea ce mi se pare gresit e modul in care a ales sa “rezolve situatia”- trecand pt a doua oara pe langa curtea cu pricina, ea nu a ocolit curtea, nici nu s-a oprit sa-i bata obrazul proprietarului, ca sa puna cainele undeva in fundul curtii sa nu mai sperie lumea, ci i-a ars un bocanc “peste ratul de porc” cainelui, prin gard, fapt pe care il consider reprobabil si inutil, ca doar un caine nu poate fi disciplinat instant in acest mod.

Ok, recunosc, nu e nimic din cale-afara de sangeros, insa datorita faptului ca relatarea vine de la o persoana foarte placuta si prietenoasa, care glumeste cu seninatate despre bocancul pe care i l-a dat cainelui, fara a fi, subliniez, in pericol, perceptia publica poate fi influentata negativ f usor, iar astfel de acte de cruzime inutila pot fi considerate normale. Articolul respectiv a strans in trei zile 135 de comentarii, dintre care cele mai multe sustin gestul ei. Sotul jurnalistei, pe nume Liviu Macoveiciuc, a comentat si el, sub pseudonimul Robo, ca: “ar trebui incurajata cruzimea impotriva animalelor, fie si doar pt a te descarca, ca sa inteleaga ca noi oamenii suntem stapani, nu ei”.

Cred cu tarie ca uneori cuvintele pot provoca mai mult rau decat o fapta si astfel de declaratii n-ar trebui tratate cu indiferenta. La fel cum declaratiile rasiste sunt puse la zid, la fel ar trebui sa se ia initiativa si impotriva celor care dau declaratii care incurajeaza cruzimea impotriva animalelor. In plus, pe blogul respectiv pot intra si copii, nu este nicio restrictie in acest sens.

Va rog sa luam atitudine impotriva acestui gen de comportament, deoarece, in caz contrar, vocile celor care promoveaza compasiunea fata de animale vor fi coplesite de cele ale persoanelor care promoveaza cruzimea si care, datorita pozitiei lor in societate, tind sa se faca mai lesne ascultati…

Va rog sa ma contactati daca aveti vreo sugestie in legatura cu ce e de facut intr-o astfel de situatie, mie constiinta imi spune ca nu e ok sa nu fac nimic, ma ingrozeste faptul ca exista oameni care nu au niciun fel de compasiune pentru animale si care fac declaratii cu seninatate precum cele de mai sus. Ar fi, cred, de ajutor, sa va spuneti punctul de vedere.

Multumesc,
Andreea Melinte

Ne face placere, mie si sotului meu, sa povestim oricui cum a aparut in viata nostra Mura. Pentru ca acum nu ne mai imaginam cum ar fi sa n-o avem pe cea care a devenit intre timp “iubita lui mama”, “codarlitza”, “catzuca” etc. Am plictisit cu povestea ei nu numai prietenii si familia, ci cam pe toti cei care ne-au calcat pragul: instalatori, baiatul de la Internet, cititorul de contoare de la Apanova, postasul etc.
Dar noi nu ne plictisim sa o spunem, pentru ca, intr-un fel, suntem speriati ca am fi putut sa o ratam si ne bucuram de fiecare data cand povestim ca am luat decizia corecta cand ne-am hotarat sa o adoptam pe Mura.

Intr-o seara friguroasa de ianuarie (erau -11grade), pe cand ii conduceam pe cumnata mea si sotul ei veniti in vizita, am gasit sprijinit de poarta un catelandru de talie mare, cu alura de lup, de vreo 4 luni. Cumnata mea, – cea cu patrupedele!- a insistat sa o primesc in curte, pentru ca, mi-a spus ea, puiandrul de caine ratacea de ore bune pe strazi, il vazuse la venire pe o alta strada cautand un loc sa se aciuiasca. Am refuzat categoric sa primesc catelul in curte, stiind ca odata intrat n-o sa mai pot scapa de el. Si nu doream deloc sa am un caine. Tania – asa o cheama pe cumnata mea – a incercat sa il urce pe catel in taxiul cu care urmau sa plece, dar acesta s-a speriat si a fugit. In cele din urma Tania a plecat acasa, bombanindu-ma prin viu grai si telefoane ulterioare ca am un suflet rau, iar eu am intrat in casa, sperand ca javra micuta de la poarta se va intoarce la casa ei (de unde am presupus ca o stersese intr-o aventura pusteasca) sau ca stapanii ei o vor cauta si o vor lua acasa. Caci toti avem speranta, nu-i asa, si puterea de autoamagire ca lucrurile rele nu sunt chiar asa, si chiar daca sunt asa va veni cineva care va rezolva situatia. Lasitatea cu care ne protejam confortul personal isi gaseste adeseori astfel de subterfugii, nu-i asa?

Numai ca, fir-ar sa fie, erau, dupa cum ziceam, -11 grade, scrasnea zapada sub picioare, iar noaptea era de-abia la inceput…Gimini imi soptea de pe umarul drept ca macar sa-i dau ceva de mancare…OK, ceva de mancare nu-i bai, zice dracusorul de pe umarul celalalt, in fine, a ratacit atatea ore pe strazi, friptura de la Revelion inca mai zacea pe tava…nu-i bai deloc. Dar nu il iei in curte!
Asa ca m-am infofolit din nou si am plecat spre poarta cu o tavita de plstic cu resturi de friptura, dar si cu speranta ca animalutul sa fi plecat intre timp de acolo si sa nu mai fiu nevoita sa ma lupt cu Gimini. Atata doar ca animalutul, in loc sa plece, se incolacise langa gardul nostru, incercand sa doarma acolo. I-am lasat mancarea si am fugit in curte, de data asta hotarata sa ii pun si un carton pe care sa stea. Am revenit, cateva minute mai tarziu, cu o cutie de carton ramasa de la mutare, pe care am pus-o pe trotuar, pe locul ales de catel sa doarma. Nu imi mai amintesc cum si daca a intrat imediat in cutia de carton, dar stiu ca a doua zi de dimineata -o dimineata limpede, insorita si rece de ianuarie, am dat fuga, imediat ce m-am sculat, sa vad ce facea catelul, daca supravietuise noptii geroase. Era acolo, in cutia lui, dar zapada de sub cutie se topise sub caldura corpului sau si inghetase, lipind practic cartonul de asfalt.
A fost momentul decisiv in care am hotarat ca acel catel avea nevoie de o cusca, iar acea cusca va sta la noi in curte. Aveam in debara o multime de scanduri ramase de la amenajarea casei, aveam un plan, asa ca l-am trezit pe sotul meu cu memorabila fraza “trezeste-te, trebuie sa facem o cusca pentru caine!”
Intre timp cutia de carton a fost mutata in curte, cu tot cu catel, iar noi ne-am scarpinat in cap o vreme incercand sa ne imaginam CUM sa facem o cusca (habar nu aveam, va dati seama!), am discutat si ne-am ciondanit pe planuri din ce in ce mai sofisticate de locuinte canine, pana cand ne-am pus pe treaba si, pana la amiaza am produs primul adapost lemnos al catelului nostru. Nu stiam nici daca e caine sau catea, si multa vreme ne-am contrazis pe tema asta, pana cand, in martie, mama natura urmandu-si cursul a facut catelul sa intre in calduri si a trebuit sa admit ca avem o catelusa…pe care am numit-o, in urma unui brain-storming familial, Mura.
Intre timp Mura a crescut, a facut prostii – multa vreme m-am luptat cu ea sa nu mai fure papucii de la usa, dar, mai ales, sa nu mai reteze florile din gradina, mai ales trandafirii, pe care ii considera bete bune de ros…, dar treptat, treptat, a invatat regulile, s-a cumintit, a invatat sa mearga pe alei si pe gazon, dar sa respecte straturile de flori, sa isi faca nevoile in spatele casei, sa vina cand e chemata, sa mearga in lesa la plimbare, sa se joace si sa se bucure de viata noastra impreuna.
Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa iubesc atat de mult un caine, dar asta s-a intamplat. Mura a devenit un caine atat de bun, atat de vesel si de cuminte, atat de atasata este de noi incat relatia pe care o avem cu ea este cu totul speciala. E o bucurie sa o ai, sa o mangai, sa te joci cu ea. Cainele acesta de pripas ne-a adus multa veselie in familie, si multa dragoste neconditionata. Cea mai mare bucurie a ei e sa o mangai si sa te joci cu ea. Cea mai mare spaima a ei e ca ai putea sa ii inchizi poarta si sa o lasi pe strada din nou (se intampla uneori sa inchidem poarta din greseala in timp ce ea e pe strada si disperarea ei atunci e absolut impresionanta: sare instantaneu cu labele pe poarta si scheauna rugandu-se sa fie primita inapoi).
Bucuria pe care ne-o aduce azi Mura intrece, fara indoiala, gestul nostru de a-i oferi un adapost. Ne consideram norocosi sa o avem, sa faca parte din familie, sa fie acolo in fiecare zi. Nu e intotdeauna usor(nici cu oamenii nu e), dar merita. Castigul a fost, fara indoiala al nostru atunci cand am decis sa pastram catelul de pripas. Si catelul de pripas, devenit “iubita” si “catuca” si “frumoasa” si cate si mai cate, ne daruieste frumusete si bucurie in fiecare zi, ori de cate ori ne facem un pic de timp sa stam cu ea.

In dimineata de dupa inmormantarea tatalui meu am iesit in curte, cu toata tristetea si durerea pe care un astfel de eveniment ti le lasa in suflet. A venit sa ma aline, cine altcineva, decat Mura, iubita mea catelusa. La peste patru ani are inca mintea unui catelandru, asa ca nu am scapat de insistentele ei de a ma juca cu ea, de a o alinta …asa ca m-am trezit fara sa stiu cum razand cu nazdravana mea, care se juca cu daruirea totala a unui copilas.
Uneori cainii gasesc cai mai nimerite de a te alina decat o pot face oamenii. Iar cainii fericiti si iubitori gasesc cai de a-ti arata asta in fiecare zi.
Cred ca nimic nu poate intrece devotamentul unui caine pentru oamenii care il iubesc si pe care ii iubeste. Cine e sceptic, n-are decat sa incerce. Reteta e simpla si e aceeasi ca si pentru copii: dragoste si educatie.

Acest adapost a fost asemanat de multe persoane care l-au vizitat cu un lagar.

Adapostul nu este ingradit, exista cateva custi, cateii sunt in jur de 30, sunt tinuti cate 2,3,4 in cusca intr-o mizerie de nedescris, nesterilizati, marea majoritate nevaccinati si nedeparazitati. Adapostul nu are un ingrijtor angajat. Cel care are grija de catei, atat cat ii permite timpul, este un angajat al Primariei, dl Crisan Mihai, care are o alta functie in cadrul Primariei, dar pentru faptul ca sta in apropiere de adapost este pus sa aiba grija de adapost, insa pentru asa ceva ar trebui sa existe un angajat permanent.

Sa nu mai vorbim de faptul ca Primaria plateste un doctor care cica ar trebui sa se ocupe de adapost, dar care cica habar nu are sa faca nici macar o operatie de sterilizare, dar in schimb sa eutanasieze am inteles ca se pricepe de minune.

Multe persoane s-au plans ca dispar cateii pe care-i hraneau, de pe strada si ca au fost luati de cei de la Primarie, insa cei de la Primarie nu recunosc asa ceva si intr-adevar la adapost nu apar catei noi. Si atunci?? Ce se intampla totusi?? Multa lume presupune ca acesti catei luati de pe strada sunt probabil omorati. Mereu acelasi numar de catei in adapost, mereu aceiasi catei, dar de pe strada sunt luati o groaza. Foarte ciudat,nu?? Probabil acest adapost exista doar asa de ochii lumii, ca sa nu se spuna ca Primaria Orastie nu se ocupa de problema cainilor comunitari, pentru ca de fapt cateii nu sunt ajutati in niciun fel.

Sa nu mai vorbim despre faptul ca acum vreo cativa ani, au gasit un motiv foarte plauzibil ca sa extermine toti cateii din adapost. Cica s-a gasit o vulpe infectata cu rabie prin zona si ca sa nu riste sa se extinda rabia, s-au gandit ei bine si au ajuns la concluzia ca ar trebui sa exterminetoti  cainii din adapost. Si asa au si facut nenorocitii. Si nu au omorat doar cateii din adapost, ci au capturat si o groaza de caini de pe strada ca sa ii omoare,sub acelasi pretext. Stiu asta pentru ca au luat si cainii de la noi de la bar, de care tata are grija. Tata a auzit de cine au fost capturati si s-a dus la adapost sa vada ce s-a intamplat cu cainii lui si i-a gasit acolo. Culmea, nenorocitii l-au lasat sa-i ia de-acolo, fara sa le fie prea mare frica ca s-ar putea sa fie infectati cu rabie,care s-ar putea extinde?! Deci e foarte clar ca au folosit o scuza ieftina, un tertip josnic pentru a omori niste biete suflete, care s-asa erau destul de chinuite. Toata lumea a fost revoltata pe-atunci, unii dintre noi n-am uitat nici acum. Chiar nu se poate face nimic impotriva acestor monstrii si pentru a opri aceste atrocitati?

Primaria ar trebui sa termine cu aceste exterminari in masa, sa recunoasca adapostul si sa-si asume responsabilitatea in adevaratul sens al cuvantului pentru el. Este nevoie ca adapostul sa fie ingradit, pentru a-i mari capacitatea si asta in scopul de a gazdui cat mai multi catei, care ar fi bine sa fie lasati cat mai liberi,nu sechestrati in custi. Este nevoie de un angajat permanent care sa aibe grija de adapost, de un doctor competent, care sa se ocupe de sterilizari, vaccinari, deparazitari si bineinteles ar fi bine daca s-ar organiza o campanie pentru adoptia cateilor.

Este un caine fantastic.

2010 came Mirror from Bucharest to me to Germany.She was a street dog and it is for me the best friend of the world! Mirror trained a rescue dog from the German Red Cross on human life and it makes it great fun. Mirror loves my child our sheep, horses and my cat.

She is a fantastic dog!

Multumesc ca mi-ati citit randurile !

Si spun toate acestea din punctul de vedere al unei persoana care isi aduce aminte cum era sa fi copil si sa iti doresti sa pui mana pe orice vietate trecea pe langa tine. Imi aduc aminte ca, desi la vremea respectiva nici parintii si nici bunicii mei nu concepeau ideea de a avea un animal in casa, de orice fel, nu au stat impotriva dorintei mele de a ma apropia de animale. Daca intalneam pe strada un catel cu stapan, prima mea tendinta era sa pun mana pe el. Recunosc ca nu acesta este modul ideal de a aborda un caine, indiferent daca e cu sau fara stapan, pentru ca la randul lui se poate speria. Parintii si bunicii imi spuneau de fiecare data sa nu ma reped la el, tocmai pentru ca nu se stie daca este bland sau nu si sa intreb stapanul daca pot pune mana pe el. Atat ei, cat si eu aveam incredere in acea persoana daca ni se spunea ca nu e niciun pericol.

Astfel, chiar de copil, incepi sa inveti cum se comporta un caine in diverse situatii. Daca mai si citesti cateva lucruri despre comportamentul unui caine, va fi mult mai usor sa iti dai seama cand trebuie sa fi precaut, cand poti trece linistit pe langa un caine si cand te poti juca cu unul. Copiii invata mult mai repede decat adultii si este important sa fie lasati in preajma animalelor, deoarece s-a observat ca sunt benefice pentru ei, devin mai sociabili si eu cred ca si mai buni.

Este o catelusa superba, o printesa rasfatata adeseori, primeste si ofera dragoste nelimitat, nemarginit si fara sa ceara ceva in schimb.

Am reusit sa facem lumea sa adopte toti cei 5 puiuti, sincer sunt mandra de asta, pentru ca sunt sigura ca au ajuns pe maini bune, pe la prieteni si cunostinte. Nu vor fi lasati in strada, lucru ce ma bucura enorm de mult.

Acum avem 4 luni si jumatate, suntem nascute pe 14 februarie 2011 – de ziua indragostitilor. As vorbi non-stop despre bijuteria pe care mi-a fost dat sa o cunosc si sa o adopt in familia mea, dar mi-e teama ca nu-mi ajung cuvintele, expresiile si randurile pentru a exprima tot ce inseamna Bella pentru mine.

daca vreti sa-l vedeti pe Albus jucandu-se prin curte incercati aici