acum 12 ani

Buna, numele meu este Raluca si am adoptat un cate. Imi doream foarte mult un catel de talie mica sa pot sa il tin in apartamanet (stau in chirie din pacate) si astfel am inceput sa ma gandesc serios la optiunea de a adopta un catel. Preferam adoptia deoarece nu sunt de acord cu cateii vanduti in magazin; sunt suflete si ei dar si cei din centrele de adoptie merita o sansa. Doar pentru ca nu ii cumperi din petshopul de mall asta nu inseamna ca nu pot fi tovarasi de suflet. Am avut insa la inceput o problema: imi era teama si nu aveam incredere in mine ca pot sa il educ si sa ii fiu un stapan bun, drept pentru care am hotarat sa plec spre centru in ideea de a-mi lua un catel mai batran, ca este mult mai cuminte si nu cu atata chef de a face prostioare pe care eu sa le acopar dupa el, insa cum socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa, l-am zarit pe el, mic si dolofan cu un caputz mai mare decat corpul, avea numai doua luni si niste ochi mari si luminosi. A fost o dragostea atat de mare, incat mi-am invins teama de a nu putea fi responsabila si am spus ca trebuie sa fac tot pentru a putea fi alaturi de acel sufletel. Placerea a fost maxima, aveam pe cineva cu care sa impart spatiul, lucrurile bune si rele (pentru ca desi pentru unii suna ciudat, pentru noi detinatorii de animale si iubitorii, a discuta si a impartii problemele cu animalul tau de companie nu e nimic iesit din comun). Ne inteleg si ne simt starile poate mai bine ca o fiinta umana.

Deci sa revenim: bucurie maxima, cosulet, paturica, mancarica si multe altele. Insa odata cu fericirea a trebuit sa apara si responsabilitatea, insa nu imi pare rau, am invatat impreuna sa ne educam unul pe celalalt, el sa imi inteleaga mie nevoile si eu lui cererile. Am doi ani de cand il am si nu am incercat sa fac din el un caine dresat care sa traiasca ca un robot. Este de ajuns sa ii oferi daruire si sa te implici putin si va intelege ce te multumeste si ce nu si chiar daca imi mai gasesc cateodata prosoapele trase de pe uscator sau sosetutele scoase din dulap si pline de bale, se intampla rar.

Pentru mine si prietenul meu este ca un copil si si acum, dupa doi ani de zile de cand il am, inca invatam impreuna si reuseste sa ma surprinda in fiecare zi. Responsabilitatea se invata, nu te nasti cu ea, este un sentiment de nedescris sa vii acasa si cineva sa se bucure sincer ca ai sosit chiar daca poate ai sa ii dai ceva bun sau nu. El va fi intodeauna acolo sa iti aline durerea, trebuie doar sa iti doresti un nou suflet langa tine.