acum 14 ani

“Povestirea unui câine frumos e povestirea tuturor câinilor; a câinilor părăsiţi, izgoniţi, pribegi din oraşe şi sate, bătuţi, bolnavi, ocărâţi, fără familie, fără ţărână, cu aversiune faţă de un animal care nu se mănâncă şi nu cântă.

Şi nu e nevoie ca un câine să fie lup, mops, dobermann, spit, griffon ca să merite o atenţie respectuoasă. Toţi câinii sunt câini, de neam şi de ne-neam, şi cei mai de preţ îs câinii boemi, fără vatră, fără patrie, fără ogradă.” (“Câinele” de Tudor Arghezi)

În inimile noastre trebuie să facem loc şi dragostei pentru animale, acele creaturi inocente care sunt capabile să-ţi ofere dragoste fără a cere nimic în schimb.

Te uiţi în ochii umezi şi blânzi ai unui câine părăsit care te priveşte cu afecţiune şi loialitate, te înţelege, dar tu nu cauţi să-l înţelegi. Te imploră din priviri “Ia-mă acasă”, dar tu crezi că este doar înfometat. Nu, câinii nu-şi doresc doar mâncare, ci şi afecţiune.

Te apropii de el şi îl mângâi, îi oferi ceva de mâncare pentru a-i câştiga încrederea. La început timid, apoi din ce în ce mai voios îşi scutură codiţa şi linge mâinile care l-au hrănit. E atât de fericit! Îl iei în braţe şi el crede că şi-a găsit în sfârşit un camin. Maşina parcată câţiva metri mai departe aşteaptă cu uşile larg deschise noul membru al familiei. Demarează în trombă şi pare că se îndreaptă spre noua casă. Cât de naiv! Maşina se opreşte în faţa unor porţi mari, undeva la periferie. Căţelul părăseşte sfios maşina şi este împins dincolo de porţile grele de metal care se închid zgomotos în urma lui. Un gând sinistru îl trezeşte la realitate. A fost prea credul şi acum se află într-un adăpost pentru animale, un loc lipsit de speranţă, uitat parcă şi de Dumnezeu. Prima noapte nu poate să închidă un ochi; nu ştie cum a putut să fie atât de naiv să se încreadă într-un necunoscut. Ceilalţi îl ignoră, oare nu-i înţeleg suferinţa? Zilele trec şi cu timpul începe să-şi facă prieteni în noul cămin. Se joacă împreună, cunosc oameni noi zilnic, însă codiţa lui va rămâne nemişcată pentru totdeauna. Îngrijitorii de la centru sunt drăguţi cu el, i-au găsit chiar şi un nume: Negruţu.

Vizitatorii continuă să vină zilnic. Nu-i pasă. Nu face tumbe şi nici nu stă în două labuţe precum ceilalţi căţei. Până într-o zi, când o voce străină îl strigă pe nume. Ciuleşte atent urechile şi se îndreaptă către gard. Un copil însoţit de tatăl său îi ademeneşte cu o bucată de pâine. Negruţu însă nu mai e naiv ca altădată, nu mai crede şi muşcă mâna care acum încearcă să-l hrănească. Ce greşeală! Se trezeşte într-o cameră albă, aproape goală. Reuşeşte să distingă în centru o masă mare şi aude urme de paşi. Este încă ameţit, nu ştie ce s-a întâmplat cu el mai înainte. Nici acum nu apucă să-şi dea seama ce se întâmplă. Simte doar o înţepătură şi apoi linişte. Nici măcar strigătul speriat al copilului pe care îl muşcase mai devreme nu îl mai aude.

Povestirea unui câine frumos e povestirea tuturor câinilor, după cum şi drama unui câine maidanez este drama tuturor câinilor părăsiţi. Autorităţile s-au gândit la cea mai simplă soluţie: eutanasierea. Astfel vor scăpa rapid de câinii bolnavi, agresivi sau de cei care nu vor avea norocul să fie adoptaţi în termen de şapte zile din momentul în care au fost aduşi la adăpost. Singura speranţă sunt oamenii cu suflet mare, oameni ale căror lacrimi sunt sincere şi care nu pot rămâne nepăsători la suferinţele acestor animale. Gândiţi-vă bine voi, oameni, ce vreţi să faceţi cu viaţa acestor creaturi. Puneţi-vă în locul lor: un câine nu poate să se apere de laţul hingherului şi de seringa ucigaşă.