acum 14 ani

Intrebari si raspunsuri »

Insuficienta renala grava caine

Buna ziua,
Am un doberman in varsta de 9 ani care ieri a fost diagnosticat cu insuficienta renala grava. Valori uree: 419 mg/dl, creatinina 11.4mg/dl. I-am facut perfuzii si ieri si azi si doctorul ne-a recomandat sa-i mai facem doua si maine, apoi sa refacem analizele. Nu ne-a dat insa mari sanse. Vreo sugestie legata de tratamentul de dupa perfuzii? De azi primeste tratament cu azodyl si ipakitine. Cu aceste valori mari de uree si creatinina, exista sansa sa traiasca?
Multumesc,
Alina

8 raspunsuri
Marius Munteanu 9 august 2010 la 5:17 pm

Desi nu sunt specialist, din cate am citit, cand rinichii incep sa nu mai filtreze bine, dand semnele caracteristice insuficientei renale, deja capacitatea lor de functionare este in mare parte compromisa. Spre deosebire de ficat, care are o mare putere de regenerare, in cazul rinichilor, acest lucru nu se produce. Inteleg de ce prognosticul medicului veterinar este rezervat.
Nu imi pot permite sa dau sfaturi in locul medicului; Administrarea de fluide este esentiala; combinatia azodyl – ipakitine reduce azotemia si fosfatemia, imbunatatind calitatea vietii cainelui. Un regim alimentar sarac in proteine (de pilda Hill’s k/d) usureaza sarcina rinichilor, mai sunt si alte tratamente ajutatoare, dar toate trebuie sa fie efectuate sub indrumarea medicului, pentru ca tratamentul sa aiba consistenta si coerenta. In ce masura va raspunde cainele la tratament, imi este imposibil sa evaluez. Ce stiu, si ti-o zic cu regret, ca sa iti raspund la intrebarea ta, este ca la un moment dat tratamentul va inceta sa mai dea roade. Si va trebui sa gasesti in tine taria de a gestiona sufleteste acest moment.

imi pare rau sa aud asta
nu sunt medic veterinar ci medic (uman ca sa-i spun intrun fel) nefrolog.
solutia e dializa. din pacate nu cred ca in romania exista centre sau macar o clinica privata unde catelul dvs sa poata beneficia de tratament (in europa au inceput sa fie din ce in ce mai multe). in lipsa dializei orice masura e doar o intarziere a momentului final, ca si la om, din pacate.
hidratare, chelatori de fosfor, monitorizarea ionogramei, reducerea aportului proteic
mai are diureza? mai urineaza catelul? sunt date care sa indice ca ar putea fi vorba despre o afectare acuta? sunt detalii pe care sunt sigura ca medicul veterinar le-a analizat
multa putere

Multumesc pentru raspunsuri. Din pacate, starea lui s-a inrautatit, motiv pentru care ieri dimineata i-am curmat suferinta…a venit doctorul si i-a facut acea injectie acasa. Nu i-a placut niciodata mersul la medicul veterinar (cui ii place?), asa ca am ales sa se duca linistit, in camera in care ii placea atat de mult sa stea si la mine in brate …Nu a fost deloc o decizie usor de luat, nu stiu daca suntem vreodata pregatiti sa gestionam astfel de momente …dar nici un doctor dintre cei care l-au vazut si cei cu care am mai vorbit nu i-au dat sanse …iar sa il fi lasat asa pana ii venea sorocul, ar fi insemnat niste zile in care i-ar fi fost din ce in ce mai rau, apoi coma si de-abia apoi moartea …in ultima noapte deja vomita sange… la ce sa-l mai fi chinuit?

Si unul dintre doctorii care l-am vazut spunea ca o solutie ar fi fost dializa. Poate, daca i-as fi facut mai din timp analizele, situatia ar fi fost alta. Poate, daca exista o clinica unde sa se faca dializa animalelor, nu acum i-ar fi fost sfarsitul …Poate ca l-am hranit eu gresit, poate ar fi trebuit altfel de mancare uscata sau o dieta anume pentru rasa lui …Prea multi de poate …important e ca el nu mai este. Si casa pare incredibil de goala fara el… De-abia in astfel de momente iti dai seama cat de mult te poti atasa de un animalut …

Am toata compasiunea pentru pierderea prietenului tau drag. Ca unul care a pierdut un caine de numai doi ani intr-un accident stupid – nu era practic al meu, dar ma ocupasem de educatia lui si era pentru mine ca si cum ar fi fost al meu – pot intelege prin ce treci. Mereu mi-am pus intrebarea “ce-ar fi fost daca”, insa mi-am dat seama ca gandirea asta circulara nu aduce nimic bun. Si azi, dupa 10 ani, mai vars cate o lacrima de cate ori povestesc de el. Dar nu poti ramane “prins in moment” indefinit de mult; eu, de fapt toti cei care am fost afectati de disparitia lui Nero am decis ca solutia este un alt suflet. Asa a aparut Wolf, un minunat ciobanesc german, care acum are cam 10 ani. Nu l-am considerat niciodata un substitut, nu a inlocuit nimic din ceea ce a fost Nero: afectiunea fata de caini poate fi exprimata cu cuvintele lui Noica, fortand putin contextul: “se distribuie fara sa se imparta”. Wolf a reusit in timp sa “mobileze” golul acela imens si a facut-o intr-un mod exemplar. Nu cred ca exista o solutie mai buna; sper ca dupa ce iti vei mai reveni din aceasta experienta tragica sa te gandesti la ce ti-am zis acum.

Alina, imi pare rau pentru ce s-a intamplat. Acelasi lucru i s-a intamplat si cainelui meu in varsta de 15 ani, dar eu nu m-am putut desparti de el si l-am tinut asa vreo 3 zile in care s-a chinuit ingrozitor si luni l-am dus la veterinar sa ii faca acea injectie. Inteleg perfect prin ce treci, mie inca imi este foarte greu, toti din familie suntem tristi si inca mai am tendinta sa ma duc la patutul lui sa il mangai :( Din pacate aceasta boala este fatala pentru cainii cu varste intre 10-15 ani ….

Alina Diaconescu 13 august 2010 la 8:15 pm

Da, oricat de mult ar durea, lucrurile nu pot ramane pe loc …si realizezi ca nici vasul cu apa si nici cel de mancare, lasate in locul in care erau, nu il vor aduce inapoi… De uitat nu se pune problema, dar la un moment dat, dupa un timp mai lung sau mai scurt, inveti sa iti gestionezi mai usor emotiile si nu vor mai curge atatea lacrimi. Eu am pierdut anul trecut din cauza aceleiasi afectiuni un motan, nu foarte tanar, dar inca nu ma pot uita la poze cu el. Si am pastrat de la el o paturica, mie mi se pare ca are inca mirosul lui, desi e posibil sa fie doar o senzatie. Am o alta pisica acum, care nu il va inlocui niciodata pe Thomas. Dar tin la ea la fel de mult, desi la inceput am incercat sa o tin oarecum la distanta, imi jurasem sa nu ma mai atasez atat de un animalut. Ce pot sa spun este ca in ultimele zile m-a ajutat prezenta ei, simplul fapt ca o tineam in brate si o mangaiam mi-a facut bine. Asa ca da, solutia este un alt catel, la un moment dat …

Draga Alina, eu astazi am facut treaba asta. A fost copilul meu patruped timp de 9 ani. Este cumplit. Ma simt ingrozitor de rau, ma simt oarecum vinovata…Nu mai doresc caine in viata mea. In iunie am eutanasiat primul caine. Fii tare!!! Intrebarea mea este oare simt ceva? Ii doare?

Buna Ziua.
Am trecut printr-o situatie oarecum similara, eu m-am lovit cumplit de incompetenta medicilor veterinari din Romania.
Alina, te rog da-mi un reply pe adresa de email cu email-ul tau.
O sa-ti impartasesc si eu din experienta mea nefericita si doresc de la tine o confirmare a simptomelor (daca au fost simptome similare).