acum 14 ani

Doi ochi mari-mari si foarte-foarte tristi m-au oprit o cateva secunde in fata unei custi. Din reflex, am fluierat si am scos cateva sunete prietenoase, sa-i atrag atentia si eventual sa-i provoc o fluturare de coada. De obicei, cu majoritatea cainilor metoda functioneaza, insa ea ma fixa neclintita cu aceeasi privire trista, a ochilor ei mari-mari. Apoi, in penumbra din cusca, am inceput sa deslusesc doua mogaldete de viata care stateau cuibarite la burtica ei, pe o paturica speciala pentru caini, de culoare bej cu imprimeu cu labute. Langa cusca se afla si un vas special pentru caini. Eram intr-un adapost de caini al primariei, unde domnea mizeria, foamea, boala! Si o infinita disperare! Ah, sa nu uit, si un ger cumplit, de care cainii nu erau aparati. Cainii mai norocosi aveau vase din tabla indoita, din care se scurgea sub ei zeama imputita pe care o primeau drept mancare. Se scurgea, apoi ingheta! Cei mai putin norocosi… . De unde o fi aparut aceasta catelusa, cu toate aceste accesorii, pe care nu multi caini cu stapan le au? Si cine o fi dat-o pe mana hingherilor cat a trebuit sa fie de inconstient ca sa-si imagineze ca paturica fancy si vasutul cochet vor rezista in acel infern. Sau poate ca mai exista oameni in Romania care se uita pe Animal Planet si-si imagineaza ca asa ceva se intampla si la noi?!
Am plecat mai departe, aveam treaba! Eram acolo intr-o actiune voluntara de vaccinare a cainilor din adapost, si trebuia sa terminam treaba inainte de a se intuneca. Era o dupa-amiaza de decembrie. Oricum, nu stiam cum s-o ajut. Nu puteam s-o adopt (din motive pe care nu am sa le expun aici).
O saptamana mai tarziu, puiutii murisera, paturica a trebuit aruncata (era imbibata de mizerie si inghetata ), doar vasutul mai exista, murdar si plin de ceva gretos si inghetat. Singura sursa de apa din adapost, un robinet exterior, inghetase si el.( Si toate astea intr-un adapost al primariei, care inghitea 450 RON/caine/luna.) Catelusa era murdara, slaba, zacea cu boticul pe labe si nici macar nu ma privea. Cred ca nu intelegea unde a gresit, ce rau a facut, ca dintr-o casa calda si prietenoasa sa ajunga acolo. Nici eu nu reuseam sa-mi explic, iar gandul la drama ei nu-mi dadea pace. Ziua trecea cumva, eram ocupata, munceam mult si nu aveam timp sa ma gandesc la ea, dar noaptea, dupa un somn scurt in care ma adanceam frinta, ma trezeam si nu mai puteam adormi cautand solutii . Incercam sa-mi spun ca sunt sute de caini in situatia ei, vreo doua sute chiar in acel adapost, si oricum nu am cum sa-i ajut pe toti (sunt o persoana destul de dura si realista), apoi imaginea ochilor ei tristi imi revenea in minte si ma simteam foarte rau, ma simteam cumva datoare sa fac ceva si nu stiam ce.
Pana la urma am mers pe varianta “fie ce-o fi, cumva o sa-i gasesc eu o casa”. Era o catelusa roscata, de talie mai mica, undeva pana-n 10 kg, ceea ce ma facea sa sper ca as fi putut-o plasa chiar si cuiva care locuieste la bloc. Am luat-o acasa, am spalat-o (dupa 2 samponari inca nu era multumitor de curata), am uscat-o, am hranit-o, i-am dat o gecuta matlasata de fas pe ea (aveam o gecuta de caini exact pe masura ei), i-am pus un ham si am scos-o afara sa-si faca nevoile. Uimitor (sau nu), parea sa se simta in largul ei si imbracata, si cu hamul si cu lesa, ba mai mult decat atat, ii placea sa mearga mai mult pe trotuar, oricat incercam eu s-o atrag pe iarba. Fitoasa!
Am numit-o Piki, dus-o la veterinar, i-am facut vaccinurile, carnet, am sterilizat-o, i-am tratat eczemele (cand am luat-o deja avea foarte putina blana si se scarpina foarte tare, chiar si dupa ce am scapat-o de purici ). A locuit cu mine vreo patru luni, in care n-am reusit s-o invat sa-si faca nevoile numai afara, desi am oarecare experienta cu cainii. Varianta stapanului care locuieste la bloc picase, ramanea sa-i gasesc o curte. Era o catelusa foarte lipicioasa, intr-un mod oarecum lingusitor si insistent, si aveam cateva variante, dar nu prezentau mare incredere. Piki avea nevoie de o alimentatie cat de cat corecta, fara de care eczemele ar fi recidivat.
Intr-o zi m-a vizitat o colega, care locuia la casa, dar avea deja un caine (cu care tot eu o “incaltasem” in urma cu vreo 10 ani ). Nici nu ma gandisem vreo secunda la ea ca la o posibila solutie, insa ticaloasa mica si lingusitoare a stiut ce are de facut. La vizita urmatoare colega si-a adus si copiii – un baietel de vreo 7 ani si o fata adolescenta – s-o cunoasca pe Piki, a urmat vizita noastra la curte, sa se cunoasca cainii intre ei. Acolo s-a lasat cu putin scandal si chelfaneala, motiv pentru care am aplelat si la ajutorul unui dresor, care ne-a invatat cum sa procedam pentru ca batranelul cel ursuz si vigilent s-o accepte pe zapacita cea lipicioasa.
Nu va mai spun decat ca acum Piki are cusca, lemnarie, curte, casa, caine, copii, parinti, bunica si gaini.
Am scris aceste povestiri (cu Piki si pe cea cu Missy) in special pentru cei care nu au posibilitatea sa adopte un caine, fie au deja, fie pur si simplu din diferite motive nu pot sa-si ia angajamente pe termen lung. Daca aveti posibilitatea, luati cate un catel necajit in plasament, ingrijiti-l si cautati-i o casa. Nu e intotdeauana usor, dar nimic nu se compara cu multumirea de a ajuta un suflet amarat sa-si gaseasca locul intr-o lume in care deja nu prea mai este loc decat pentru bani, mitocanie, coruptie, iresponsabilitate.

2 comentarii

SUNTEȚI UN OM MINUNAT!

Povastea lui Piki stoarce lacrimi oricui!
E atit de trista! Dar ma bucur ca un suflet nobil a reusit sa-i scrie un final fericit!
Iti multumesc ,Iulia,in numele tuturor iubitorilor de catei!