30 Oct 2010

Povestea mea cu Titza

Totul a inceput in urma cu trei luni, intr-o dupa amiaza torida. Tocmai iesisem in curte la o cana de cafea, cand am vazut cum dintr-o masina ce trecea pe strada in viteza, a fost aruncat un catel. Impactul acestuia cu solul a fost atat de puternic, incat aproape ca l-am simtit. Am alergat la bietul sufletel ce ramasese intins pe caldaram, si ce am vazut m-a ingrozit. Bietului animal aproape ca-i iesise cu totul un ochisor, iar una din labutele din fata statea indoita nefiresc. Plin de sange si murdar de praf, scheuna incetisor, nedorind parca sa deranjeze pe cineva. L-am luat in brate si am intrat in curte, apoi am sunat la medicul veterinar. Spre norocul meu, a venit foarte repede. A constatat imediat ca este vorba de fapt despre o catelusa.
Dupa ce a cusut-o la ochi si i-a imobilizat labuta, am curatat-o un piculet si s-a apucat omul sa-mi scrie o reteta. Deodata, catelusa a inceput sa scoata niste sunete ciudate. Ne-am apropiat de ea si nu mica ne-a fost mirarea cand am vazut ce se intampla:tocmai adusese pe lume un puiut. Au urmat alte 5 ghemotoace. In saptamanile ce au urmat, puii au crescut, mamica s-a intremat si a devenit cel mai rasfatat catel. Si s-a adaptat nesperat de bine familiei noastre. Dar cum viata nu este plina de happy-end-uri, si deasupra noastra planeaza nori negrii. Unul dintre puisori este orb si cu mari probleme de sanatate.
Micutul sufera de epilepsie, pe care incercam, prin tratament, sa o tinem sub control. Si , de parca nu este de ajuns, nu putem sa luam asupra noastra responsabilitatea cresterii tuturor puilor. Trei dintre ei au nevoie de familii iubitoare. Mamica(Titza, este numele la care ea a raspuns)impreuna cu puiul orb si cu alte doua fetite vor ramane cu noi, deoarece suntem realmente inebuniti dupa ele. Mamica si-a asumat rolul de „cainele casei”(desi noi mai avem inca 7 catei), ea fiind cea care apara curtea, iar puii sunt primele raze de soare ce rasar dimineata in ochii nostrii. Niciodata curtea noastra nu a fost atat de vesela ca acum. Si chiar daca este greu de multe ori sa avem grija de atatea sufletele, faptul ca datorita lor zambim mai des, este rasplata suprema. Deci, daca aveti vreodata ocazia sa adpotati un catel, nu ezitati, greutatile de care, poate, va veti lovi sunt insignifiante pe langa bucuria si veselia ce va vor umple casa.

Totul a inceput in urma cu trei luni, intr-o dupa amiaza torida. Tocmai iesisem in curte la o cana de cafea, cand am vazut cum dintr-o masina ce trecea pe strada in viteza, a fost aruncat un catel. Impactul acestuia cu solul a fost atat de puternic, incat aproape ca l-am simtit. Am alergat la bietul sufletel ce ramasese intins pe caldaram, si ce am vazut m-a ingrozit. Bietului animal aproape ca-i iesise cu totul un ochisor, iar una din labutele din fata statea indoita nefiresc. Plin de sange si murdar de praf, scheuna incetisor, nedorind parca sa deranjeze pe cineva. L-am luat in brate si am intrat in curte, apoi am sunat la medicul veterinar. Spre norocul meu, a venit foarte repede. A constatat imediat ca este vorba de fapt despre o catelusa.
Dupa ce a cusut-o la ochi si i-a imobilizat labuta, am curatat-o un piculet si s-a apucat omul sa-mi scrie o reteta. Deodata, catelusa a inceput sa scoata niste sunete ciudate. Ne-am apropiat de ea si nu mica ne-a fost mirarea cand am vazut ce se intampla:tocmai adusese pe lume un puiut. Au urmat alte 5 ghemotoace. In saptamanile ce au urmat, puii au crescut, mamica s-a intremat si a devenit cel mai rasfatat catel. Si s-a adaptat nesperat de bine familiei noastre. Dar cum viata nu este plina de happy-end-uri, si deasupra noastra planeaza nori negrii. Unul dintre puisori este orb si cu mari probleme de sanatate.
Micutul sufera de epilepsie, pe care incercam, prin tratament, sa o tinem sub control. Si , de parca nu este de ajuns, nu putem sa luam asupra noastra responsabilitatea cresterii tuturor puilor. Trei dintre ei au nevoie de familii iubitoare. Mamica(Titza, este numele la care ea a raspuns)impreuna cu puiul orb si cu alte doua fetite vor ramane cu noi, deoarece suntem realmente inebuniti dupa ele. Mamica si-a asumat rolul de „cainele casei”(desi noi mai avem inca 7 catei), ea fiind cea care apara curtea, iar puii sunt primele raze de soare ce rasar dimineata in ochii nostrii. Niciodata curtea noastra nu a fost atat de vesela ca acum. Si chiar daca este greu de multe ori sa avem grija de atatea sufletele, faptul ca datorita lor zambim mai des, este rasplata suprema. Deci, daca aveti vreodata ocazia sa adpotati un catel, nu ezitati, greutatile de care, poate, va veti lovi sunt insignifiante pe langa bucuria si veselia ce va vor umple casa.

Sursa: Adoptiicaini.ro


Esti ecologist, eco-friendly sau fan Captain Planet? Atunci urmareste recomandarile EcoMagazin pe Facebook sau aboneaza-te la newsletter. EcoMagazin.ro promoveaza activ practicile ecologice si campaniile societatii civile inca din 2007.