acum 14 ani

Deşi nu este exclus ca un câine mai fricos să se teamă de stăpânii săi, acesta este totuşi un caz foarte rar. Teama se manifestă de regulă în legătură cu străinii, cu necunoscuţii cu cei din afara familiei care vin foarte rar în vizită.

De obicei când un câine se teme de oameni el are foarte clar definit motivul temerii. Poate fi, spre exemplu vorba despre bărbaţii cu barbă albă sau despre cei care poartă cizme. În alte cazuri câinii pot reacţiona la o categorie mai largă de oameni ce le induc frica: bărbaţii înalţi, bărbaţii cu voci puternice etc.  Aveţi în vedere că de obicei bărbaţii şi mai puţin femeile sunt cei care provoacă teamă.

Şi copii îi pot speria adesea, mai ales băieţii. Totuşi sunt şi câini care se sperie de orice persoane străine indiferent de sex, vârstă, înălţime, greutate sau orice alte caracteristici fizice. Aceşti câini sunt fiinţe extrem de sensibile care, fără îndoială au fost supuşi pentru mult timp unor experienţe extrem de neplăcute.
Reacţiile la frică

Cel mai adesea atunci când le este teamă câinii adoptă o atitudine agresivă. Există şi reacţii mai pasive printre care evitarea, ascunderea, fuga sau retragerea lângă un perete. Câinii fricoşi îşi exprimă teama prin expresia feţei, prin modul cum îşi poziţionează corpul dar şi prin alt gen de reacţii involunate: tremură, salivează, li se dilată pupilele, îşi descarcă intestinele, vezica sau glandele anale. Câinii care se tem de oameni îşi feresc privirea, îşi lasă capul în jos, la fel şi urechile, îşi strâng corpul şi coada (se culcă la pământ pentru a deveni cât mai mici), se rostogolesc pentru a-şi arăta abdomenul şi urinează. Tot aest limbaj corporal este menit să-şi liniştească posibilul atacator semnalând un statut inferior.
Cum ajung câinii să fie fricoşi
Ca de fiecare dată natura şi mediul în care sunt crescuţi câinii joacă un rol important în dezvoltarea temerilor. Unii câini par a manifesta o teamă înnăscută faţă de oameni. Câinii care prezintă o nervozitate continuă pot avea probleme hormonale, spre exemplu hipotiroidism (glanda tiroidă secretă mai puţină tiroxină) dar pentru marea majoritate cauzele genetice rămân necunoscute.
Modul de educare poate fi celălalt motiv al dezvoltării fricii. Lipsa unui contact sau din contră un contact nepotrivit cu oamenii în perioada delicată a dezvoltării favorizează dezvoltarea fricii. Spre exemplu, un câine care este foarte speriat de oameni se poate să nu fi intrat în contact cu aceştia într-o perioadă esenţială a dezvoltării sale (de exemplu în perioada de la 3 la 12 săptămâni de viaţă). Dacă în această perioadă a creşterii sale câinele va fi complet izolat de oameni este posibil să nu ajungă niciodată să se simtă cu adevărat comfortabil în prezenţa persoanelor necunoscute. Deşi nu manifestă neapărat ostilitate faţă de străini, câinele poate manifesta teamă în prezenţa lor şi poate încerca să-i evite sau să se ascundă de ei.

Experienţele cu adevărat neplăcute, cu oameni ce au dat dovadă de cruzime în această perioadă delicată sunt chiar mai nefaste decât lipsa completă a oamenilor din mediul în care s-au dezvoltat. Asemenea experienţe au condus la temeri foarte clar determinate precum cele menţionate mai sus: frica de oameni cu barbă albă, cu pălării înalte etc. Se pare că mai ales bărbaţii şi copii au un comportament nepotrivit faţă de câini în această perioadă delicată (dar nu numai) şi de aceea sunt mai des subiectul temerilor şi neîncrederii câinilor. Deşi natura şi modul de creştere trebuie să fie considerate fiecare în parte motive ale fricii excesive a câinilor, ambele trebuie avute în vedere atunci când sunt analizate asemenea sentimente.
Dacă se poate, prevenirea este cel mai bun tratament pentru a evita frica. Teama de oameni poate fi aproape întru totul evitată dacă reuşim să-i obişnuim pe câini de mici cu prezenţa oamenilor. Se spune că socializarea ar trebui să înceapă când câţelul nu s-a născut încă. Deşi aceasta este o exagerare este totuşi adevărat că socializarea ar trebui să înceapă înainte ca el să-şi deschidă ochii, moment aproximat la împlinirea a zece zile. Dacă în această perioadă câţelul este dus în compania mai multor oameni, dacă i se vorbeşte încet, i se permite să miroasă mâinile oamenilor atunci acesta are mai multe şanse să se dezvolte normal în compania oamenilor.

Stăpânul câinelui are datoria să vegheze ca lucrurile să se desfăşoare astfel, totuşi de multe ori acesta nu va avea ocazia să influenţeze în vreun fel câinele în această perioadă. Majoritatea câinilor sunt adoptaţi de la crescător în a 6-a sau a 8-a săptămână de viaţă când nu mai există posibilitatea de a dezvolta o relaţie de socializare. Este foarte important să vă asiguraţi că respectivul crescător a creat un climat propice pentru stimularea socializării încă de la vârste foarte mici. Astfel noul stăpân va putea să continue liniştit munca deja începută. Cel mai sumbru scenariu este acela în care un câine a fost crescut exclusiv printre alţi câini, într-un adăpost, garaj, cameră dosnică, şi ajunge să cunoască străini numai după ce este adoptat de noii stăpâni. Deşi fără îndoială şi aceşti câini au nevoie de un prieten şi uneori nu le merge tocmai bine acesta nu va fi nici pe departe un început promiţător ci unul care presupune multă înţelegere, răbdare şi devotament din partea stăpânului.

Să presupunem pentru un moment că aţi adoptat un câine crescut în una dintre cele mai puţin bune condiţii, de la un pet shop etc. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă asiguraţi că nu va mai fi izolat social şi că nu va mai fi supus unor experienţe neplăcute în compania străinilor.

Deoarece nu reuşesc să înţeleagă gravitatea situaţiei şi impactul pe care-l poate avea o experienţă negativă, unii dresori recomandă ca proaspăt adoptaţii câini să fie duşi în parcarea unui supremarket, la mall sau în alte zone aglomerate pentru a-i expune unui număr cât mai mare de oameni. Dau aceste sfaturi în numele „desensibilizării” dar nici vorbă de aşa ceva. Este mai de grabă vorba de o înfruntarea a temerilor- expunerea continuă la ceva neplăcut sau care provoacă teamă cu scopul de a învinge temerile.

Deşi această tehnică poate fi de multe ori utilă, în unele cazuri poate avea efectul invers provocând o accentuare treptată sau severă a fricilor ca urmare a expunerilor succesive. Cu alte cuvinte în loc să fie o modalitate de a rezolva problema devine o modalitate de a o agrava. Adevărata tehnică a desensibilizării implică urmarea cu atenţie a unor paşi mici, spre exemplu a-l pune pe câine în contact cu câte o persoana o dată, la o distanţă care să nu provoace teamă şi apoi, în timp, să creşti gradul lui de expunere asigurându-vă totodată de lipsa evenimentelor neplăcute. Cea din urmă tehnică aceea a înlocuirii experienţelor negative cu altele pozitive se numeşte condiţionare inversă.

În acest gen de pregătire, răbdarea este un ingredient esenţial. Desensibilizarea presupune timp şi de aceea multă răbdare dar dacă este abordată cu consecvenţă, va da roade. Din păcate procesul de desensibilizare nu se termină niciodată. Exerciţiile de desensibilizare trebuie repetate periodic de-a lungul întregii vieţi a câinelui. Teama, odată dobândită va fi mereu pe punctul de a izbucni- în ciuda experienţelor noi menite să-i reducă impactul la minim.

Cazul cu adevărat greu

Atunci când teama unui câine este atât de accentuată încât desensibilizarea este aproape  imposibilă    ar trebui să luaţi în considerare posibilitatea începerii unui tratament medicamentos pentru a facilita procesul de desensibilizare. Deşi nu sunt o soluţie pentru problemă aceste medicamente pot fi de mare ajutor în re-dresarea câinilor. Uneori medicamentele sunt atât de eficiente încât câinii sunt de-a dreptul neînfricaţi în perioada în care aceste medicamente le sunt administrate. Este recomandat ca în această perioadă să se organizeze cât mai multe interacţiuni pozitive cu străini pentru ca, învâţând din aceste experienţe câinii să înţeleagă că aceştia nu intenţionează să le facă rău. Atunci când medicamentele au un asemenea efect administrarea lor ar trebui continuată până ce câinele se simte în largul său în preajma străinilor. Abia atunci, dozele pot scădea sperând că noudobândita încredere nu se va pierde. Acest proces descris mai sus poartă denumirea de „desensibilizare farmacologică”.