Omul-bestie si jertfa canida adusa in cinstea banilor

Am fost oripilat să aud că administraţia locală a omorât prin înfometare zeci, poate chiar sute, de câini fără adăpost. Permanent am fost conştient de barbaria acestui sătuc medieval de pe malul Oltului, însă nu mi-am putut imagina niciodată că „oameni”, aleşi şi plătiţi de noi, pot recurge la acte îngrozitor de salbatice, din nepăsare, cruzime, sau pentru câştigul financiar. Şi pentru că sălbaticia odioasă, demnă de tot dispreţul, nu era de ajuns, autorităţile au declarat cu emfază că de fapt câinii sunt îngrijiţi şi hrăniţi. Cruzimea şi brutalitatea acestor „oameni” din administraţie a putut fi întrecută doar prin nesimţirea declaraţiilor. Ca administratori locali, habar n-aveau de situaţia groaznică în care se aflau câinii şi probabil că nici nu le păsa. Pentru că bestiile nu pot simţi compasiune faţă de alte vieţuitoare. De fapt, asta e devenirea monstruoasă a bestiei, când nu îi mai pasă de alte fiinţe şi se gândeşte doar la binele propriu.

Dacă sălbaticia autorităţilor încă mă mai bantuie, reacţia generală a publicului a fost de-a dreptul cutremurătoare. Printre noianul de afirmaţii laudative la adresa „oamenilor” vinovaţi de masacru şi peste obsedantele injurii la adresa câinilor, acele nesuferite javre, s-au strecurat şi câteva opinii umile, ce vădeau niscaiva omenie. Intervenţiile au fost puţine şi rare, dar binevenite în contextul unui oraş primitiv, retrograd şi realmente feudal.
Dintre opiniile pe care le-am auzit, una anume, care milita vehement pentru măcelarirea câinilor venea, spre surpriza mea, de la o mămică îngrijorată de soarta copilului ei. Poate prea îngrijorată, dacă stăm bine să ne gândim. Aceasta opina că ar trebui omorâţi toţi câinii pentru a nu periclita viaţa sau sănătatea copiiilor. Însă, ceea ce dânsa omite să observe e că nu statul, prin intermediul administraţiei locale, ar trebui să fie obligat să-i îngrijească şi să-i apere copilul. Ea, ca mamă, are responsabilitatea asta. Nu putem masacra toţi câinii din oraş doar pentru că părinţii sunt iresponsabili. În acelaşi raţionament ar trebui să interzicem şi circulaţia maşinilor, pentru că au existat cazuri de copii nesupravegheaţi care, din nefericire, au ajuns victimele şoferilor.
Am auzit un alt cetăţean spunând că e prea costisitor să-i îngrijim, mai ales acum când ne aflăm în plină criză economică, deci câinii ar trebui omorâţi. Şi salariile bugetarilor sunt costisitoare, asta înseamnă c-ar trebui să-i masacrăm şi pe ei ca să mai economisim ceva bani? Şi mâncarea e costisitoare, dar nu omorâm comercianţii ca s-o obţinem. Şi educaţia e costisitoare şi sănătatea, totul e costisitor. Dar ăsta nu e un motiv pentru a măcelari animale nevinovate, faţă de care avem obligaţii morale şi civice. Doar un bolnav mintal ar putea spune că banii pot justifica moartea unui animal fără apărare.
Dar dintre toate părerile, probabil ca cea mai des întâlnită a fost aceea prin care unii cetăţeni, majoritatea, le sugerează iubitorilor de animale, adică oamenilor, să adopte toţi câinii de pe stradă şi să-i ţină în casă. Trecând peste absurdul situaţiei şi stupizenia de gândire a revoltaţilor, cred că ar trebui să înţelegem cu toţii că animalele abandonate, deci nu doar câinii, sunt responsabilitatea noastră, a tuturor, pentru că face parte din contractul nostru social. Cum mie nu-mi place să plătesc impozite pentru indemnizaţia nu ştiu cărui copil, probabil că nici ţie nu-ţi place să plăteşti taxe pentru întreţinerea animalelor fără stăpân. Însă o facem, pentru că suntem obligaţi. Iar responsabilităţile se răsfrâng asupra tuturor, chiar şi asupra „oamenilor” din administraţia locală, care-şi dau cu stângu-n dreptu’, în rarele ocazii când dovedesc mai puţină bestialitate decât în mod normal.
Prezenţa animalelor fără stăpân în oraşe e rezultatul acţiunilor omeneşti. Abandonul şi nepăsarea faţă de ele au generat actuala problemă. Dacă noi suntem de vină, de ce animalele trebuie să suporte consecinţele? E ca şi cum ai pedepsi victima pentru crima inculpatului. E pur şi simplu absurd, dar completamente justificat, în opinia barbarilor.
Eutanasierea, acest termen delicat care ascunde o realitate grotescă, nu poate şi nu trebuie să fie soluţia eradicării câinilor fără stăpân. Mijloacele nu vor justifica niciodată scopul, iar „crima în folosul comunităţii” nu poate fi acceptată. Ca oameni, avem o responsabilitate faţă de animalele din jurul nostru, chiar şi faţă de cele din administraţia locală.