acum 14 ani

A aparut in curtea institutiei unde lucrez, o gogoasa de blana indesata care parea ca se rostogoleste prin iarba mai degraba decat merge. Avea cateva saptamani. Lunile au trecut si ea a devenit o catelusa frumoasa, cu blanita sclipitoare, care semana oarecum cu un ciobanesc australian. Era blanda si sociabila, fara sa fie insistenta. Apoi… au venit hingherii. Am vizitat-o la adapost, printre peste o suta de caini care latrau si se agitau, era singura care statea cuminte in fund si astepta sa ajung la ea. Am mangaiat-o printre zabrelele custii si mi s-a strans inima, nu stiam cum s-o ajut, n-o puteam adopta, pentru ca urma sa plec din tara. Am parasit-o acolo, cu speranta (inconstienta) ca-i va fi bine, ca va fi ingrijita cat de cat. Am inceput sa fac voluntariat la acel adapost, multi catei aveau nevoie de ajutor medical, si eu eram oarecum in masura sa li-l acord. Oricum, nimeni altcineva n-o facea. Missy era tot mai slaba, mai trista, ca de altfel toti cainii de acolo. Ma trezeam noaptea si ma gandeam la ea si nu mai puteam adormi. Am tot incercat sa-i caut un stapan, dar fara succes. Nu-mi iesea din minte, eram innebunita, intrebam in stanga si-n dreapta. Intr-o zi, o cunostinta mi-a spus ca crede ca si-ar lua un caine de curte, dar numai peste cateva luni ( avea in grija cainele cuiva pana atunci). O cunoscuse pe Missy la mine la serviciu, asa ca i-am spus in ce stare e, ca va muri intr-o saptamana-doua daca o mai lasam acolo si i-am promis ca o iau deocamdata la mine, o revaccinez, o deparazitez, o sterilizez, si o ingrijesc pana o va putea adopta. In noaptea aceea din nou n-am dormit. A doua zi am adus-o! Era doar o umbra, nici nu mai semana cu ea, era emaciata, isi pierduse blanita aproape in intregime, era foarte fricoasa, plina de purici si putea ingrozitor. N-am spalat-o imediat, deoarece era foarte stresata, eu locuiam la bloc si ea, pe langa calvarul prin care trecuse in ultima luna, nu era obisnuita sa stea in casa, de fapt ii era frica si sa treaca pe sub tocurile de la usi, dintr-o camera in alta. Am hranit-o, putin, ca sa nu-i fac rau, si i-am asternut o bucata de pres in hol, apoi m-am culcat, lasand usa la camera deschisa, sa nu-i fie urat. In noaptea aceea n-am putut dormi de miros! :) A doua zi dimineata am curatat holul (isi facuse necesitatile, bineinteles, de unde sa stie ea mititica cum e regula la bloc?), am scos-o afara un pic, cu ham si cu lesa, sa nu se sperie si sa fuga.( A fost greu cu lesa pentru ea, nu mai patitse asa ceva, dadea s-o ia la fuga, lesa o impiedica, si atunci se lasa pe burta speriata, cu urechile date pe spate de frica. Cu rabdare, perseverenta si multe bucatele de carnita, in timp ne-am invatat si cu lesa, si apoi si sa venim la chemare, fara lesa, si chiar “sezi” si ” culcat”, “da labuta”. Era foarte pofticioasa si in acelasi timp foarte dornica sa-mi faca pe plac si sa fie mangaiata.)
Ca sa scurtez povestea, prima oara cand am lasat-o singura ca sa ma duc la serviciu, am inchis-o la mine in camera si i-am lasat televizorul pornit. Cand am revenit, ea trona in mijlocul patului meu ( de unde o fi stiut ea ce-i aia?!), langa unul din papucii mei de casa preferati, care nu mai … era ce-a fost! De bucurie ca ma vede, a facut pipi. In patul meu! :) A doua oara cand am mers la serviciu, am inchis-o in bucatarie, acolo nu prea avea ce rele sa faca. La intoarcere am gasit bilet in usa lasat de vecinii de deasupra, cum ca toata ziua plange cainele si lor le e mila de el! M-am dus si le-am explicat situatia, erau un cuplu de tineri, au fost intelegatori. In continuare o lasam singura cu radioul pornit, si probabil ca s-a obisnuit si cu singuratatea, caci vecinii mi-au spus ca n-au mai auzit-o. Dupa 2 saptamani stia deja sa-si faca nevoile numai afara, se mai intremase, mergea frumos in lesa. Am sterilizat-o, ocazie cu care a trebuit s-o tin imbracata cu un maieu de-al meu, pentru ca avea tendinta sa-si “lucreze” la operatie. A locuit cu mine din septembrie pana in decembrie si imi amintesc cu mare placere acea perioada, apoi a venit doamna dupa ea. Acum are propria ei casa cu curte, un caniche negru drept coleg, si o fetita cu doi parinti foarte buni si responsabili drept stapani. Arata foarte bine, mai sapa uneori prin curte, mai un pomisor, mai un trandafir, uneori mai si roade cate o jardiniera ( pana si-a invatat noii stapani sa fie atenti unde-si lasa incaltarile, a terminat vreo 3-4 perechi ), dar toata lumea o iubeste si nu se supara tare pe ea. Asta a fost povestea lui Missy si mi-as dori sa fie povestea tuturor cateilor abandonati!

6 comentarii

Bravo tie!
Oare cati pe lumea asta ar proceda ca tine????

sunt mandra de tine mie miau dat lacrimile cand am citito bravo de ar fi toti oameni ca tine bine ar fi

Felicitari pentru un suflet de aur ca al dumneavoastra!
Ma bucur ca iubitorii de animale nu sunt atat de putini pe cat s-ar crede!
Mi-as dori ca tara asta sa scape de brutalitate si cruzime asupra animalelor si mi-as dori ca cei care le chinuie sa fie aspru pedepsiti – si chinuiti la randul lor, pentru ca numai asa ar intelege ce inseamna….

Inca o data felicitari ca nu ati abandonat-o si i-ati redat catelului pofta de viata, sanatate noilor stapani si “salutari” lui Missy!

Felicitări, si eu procedez la fel! :)))
Ati salvat un sufletel (două?) nevinovat!

Inac nu m-am orpit din plans… va multumesc ca existati si ma rog la D-aeu sa va dea muta sanatate si tot binele din lume… sunt atat de fericita pentru Missy si atat de trista pentru toti ceilalti… si eu fac la fel de 3 ani incoace si stiu cat de chinuiti sunt… dar mei ales stiu cat de curat le e sufletul… cata iubire si recunostinta ofera fata de putinul pe care il primesc… VA MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL !!!!!!

eu in prima faza cand ai lasato la hingheri am plans de numa cunoscand foarte bine situatia si cum se comporta acei monstri cu animalele eu vind voluntara si foster la asociatia micaela am in prezent 32 de catei si 8 pisici acasa, dar apoi cand ai inceput sa zici de prostioarele ei am inceput sa raz cu pofta gandinduma si eu la ingerasi mei care asa se bucura cand vin acasa care latra de-mi dispera vecinii dar cu toate astea nu asi face un alt lucru cu o mai mare placere de cat acesta, de mica am crescut cu animale si le iubesc desi uneori e foarte greu de oarece uni oameni care te inconjoara baga strambe si barfe si iti fac viata un calvar, dar cu toate astea trecem peste ceea ce conteaza este ca aceste suflete au nevoie de ajutorul nostru