Si oamenii se schimba.

Mereu am avut o frica imensa de caini. De cand ma stiu am avut probleme ei. Daca nu ma latrau atunci incercau sa ma muste. In fiecare an fugeam la Spitalul de Boli Infectioase apoi la Urgenta si ironia era ca ambele aveau in curte haite de maidanezi. Asa ca, oarecum din lipsa de optiune, animalul meu preferat era pisica. Eram terorizata de cate ori trebuia sa dau fata in fata cu un caine pe strada si in orasul nostru, va asigur, venitul acasa se transforma intr-un maraton de ocolire a cainilor comunitari. Deci a evita orice caine a devenit un stil de viata. Toate astea pana intr-o zi cand niste copii nu foarte binecrescuti au lasat in fata blocului o mogaldeata de caine, prea mic ca sa isi poarte de grija. Ma uitam la el cu o oarecare teama si vedeam in el viitorul meu inamic de la intrarea in bloc. Dar el se uita inapoi cu niste ochi mari si caprui, ramanand la distanta, spunand ca ma intelege. Banuiesc ca de atunci stia ca oamenii nu sunt toti de incredere. Acest caine mic a devenit Tup. Intr-o saptamana micuta si-a gasit un camin permanent la mine in apartament si la mine in suflet. Are doar trei ani dar mutrita de savant, o frica teribila de pisici si nu asculta nimic din ce i se spune. Am trecut prin multe impreuna: de la inghitit bilute la babesioza dar cu ajutorul vet-ului am invatat sa am grija de ea. Nu e de rasa, desi mai glumesc ca e un lup de cafea cu lapte, dar e a mea, primul meu caine. Ce vreau sa spun cu povestea asta lunga e ca toti ne putem schimba atata timp cat aveam de la cine invata. Ma consider norocoasa ca am avut sansa de a invata de la un caine.