Amintiri despre Cutu

In anul 1993, ne-am intors acasa dupa ce din 1977 am umblat prin toata tara urmandu-mi sotul, ofiter topograf. Ne-am cumparat o parcela de teren la tara, in satul natal si cu ajutorul parintilor si al Bunului Dumnezeu am inceput sa ne construim o casa. Intr-o zi, cand lucram la casa, a aparut nu stiu de unde un catelus mic, negru, slab si jigarit dar mai ale foarte sperios. I-am aruncat niste resturi de la masa dar nu s-a apropiat mai mult insa nici nu a plecat. Seara, cand a trecut fratele meu pe la noi sa vada cum mergea cu ziditul casei, a vazut catelusul si ne-a spus ca l-a vazut zilele trecute pe la balastiera unde lucra el si ca-si prinsese limba sau botul intr-o cutie de conserva si fugea cu cutia prinsa de botisorul lui. Atunci am privit cu mila si mai multa atentie spre catelus, am inteles ca poate e ranit si de aceea nu mananca si i-am dus intr-un vas potrivit apa, lasandu-i langa vas si resturile de mancare. Seara l-am lasat acolo, se uita dupa noi cu o mare tristete. In ziua urmatoare am fost foarte bucuroasa sa-l regasesc tot acolo si aveam impresia ca a baut apa. L-am supravegheat toata ziua si intradevar am vazut ca lipaia putina apa. Apoi sambata seara am plecat la Baia Mare, lucram in oras si ne-am intors abia vinerea urmatoare. Toata saptamanna m-am gandit la Cutu asa il chemam si vorbeam cu el si asa i-a ramas numele. Eram sigura ca ori va pleca ori va muri, era prea slabit si credeam ca nu va rezista mult daca nu putea manca. Dar, la intoarcere dupa aproape o saptamana, bucuria noastra, Cutu era tot acolo culcat langa vasul cu apa. I-am dat ce aveam mai bun sa manance si cand am vazut ca mananca am stiut ca era al nostru. Apoi ne-am imprietenit si Cutu ne astepta cuminte la fiecare sfarsit de saptamana, i-am rugat pe parintii mei sa mai treaca cand pot si sa-i mai aduca lui Cutu ceva de mancare. Era liber, putea sa plece, dar nu a plecat, mama imi spunea ca stia cand era sfarsitul saptamanii, (cred ca simtea dupa mai intensa circulatie a masinilor la sfarsitul saptamanii) si se aseza la poarta asteptandu-ne. Cand ne vedea, numai ca nu putea vorbi, asa mult se bucura si se gudura pe langa noi, ma urma pretutindeni, la magazin, cand mergeam in partea cealalta a satului la parinti, pe camp la sapa ori pe pasune cand mergeam la ciurda cu Mandraia sau dupa Mandraia.. Peste tot unde mergeam venea dupa mine, nereusind sa-l fac sa stea acasa, sarea gardul si numai ca-l vedeam in statele meu. Lucrul acesta l-a costat destul de mult fiindca adesea l-au incoltit cainii din sat, asa ca uneori pentru a-l feri de coltii lor il luam in straf sau in masina cand statea asa cuminte de parca nici nu era cu noi pana cand ajunsi la destinatie deschideam usa sau coboram din straf. Atunci tasnea afara si latra bucuros alergand in jurul nostru.
Am petrecut clipe frumoase impreuna, se rostogolea prin iarba, cerand parca sa ne jucam cu el si sa-l mangaiem. Ma simteam in siguranta sa-l stiu ca ma insoteste pe camp sau pe deal. Uneori treceam Somesul cu podul plutitor, si statea cuminte la picioarele mele pana ajundgeam la mal, alteori sarea in apa sau trecea inot asteptandu-ma si latrand bucuros cand ajungeam si eu. A fost un adevarat prieten al familiei, un pazitor fara plata al gospodariei noastre. Doar cu Mandraia se mai certa, cand aceasta infuriata de latraturile lui fugea spre el sa-l ia in coarne. Atunci el o latra si mai tare si greu il faceam sa taca, sa nu mai latre ca-i Mandraita noastra care ne dadea laptele. Poate ca ar mai fi ramas un timp cu noi dar anul trecut , la plecarea fratelui meu in Danemarca, acesta neavand ce face cu cainele lor, un mascul cat un vitel, ni l-a daruit noua. L-am primit dar acesta, in scurt timp s-a facut stapan si daca l-a inceput Cutu isi apara cu vitejie teritoriul, mai ales varful scarii, la intrare in casa unde ii placea foarte mult, intr-o zi cand ne-am intors acasa nu l-am mai gasit pe Cutu. L-am cautat prin ograda, pe camp, l-am strigat si asteptat zile intregi, dar acesta nu a mai aparut. Nu stiu ce s-a intamplat, era batran, avea multe fire albe prin parul negru si stralucitor candva, dar presupun o mare incaierare cu Rex, in urma careia a fost alungat. Batranii spuneau ca asa pleaca cainii de acasa cand simt ca mor, ca de obicei cainii nu mor acasa. Asa o fi? Nu stiu, tot ce stiu este ca vom pastra mereu in amintire clipele frumoase petrecute impreuna cu CUTU.